Îi dăruise o plantă. La glastră, ca să trăiască mult. Îi dăruise și ea una. Tot la glastră, dar murise în câteva zile. O păstrase totuși pe bibliotecă. I se părea că ofilită se potrivește mai bine cu restul decorului. Singurul lucru viu din apartamentul lui rămânea el însuși. În măsura în care mai putea fi numit astfel. Toate celelalte nu rezistau prea mult. De când intrau pe ușă erau condamnate la o dispariție prematură. Care aveau picioare se ridicau și plecau singure. Pe altele le arunca el însuși la gunoi când le venea rândul. Dar planta nouă rezista miraculos. Doar se uscase. Nu putrezise. Arăta la fel. Numai că lipsită de viață, ca mumificată. Era o plantă care nu avea flori. Doar ramuri aplecate ca de salcie. Și frunze alungite cu vârful întărit. Parcă îți era teamă să o atingi. Să nu te înțepe. Când trecea pe lângă ea făcea un pas în lateral. Avea în permanență sentimentul că ar putea să-l atace. Să-i înfingă o ramură în ochi. Să-i taie pupila cu o frunză. Pesemne că imaginația lui nu era foarte originală. Doar înlocuise lama lui Buñuel cu o versiune organică.
Nici planta ei nu avea flori. Dar avea fructe. Oranj, mici și rotunde. O combinație între mandarină și roșie. Îi amintise de începuturile relației lor. Când inventase un limbaj vizual pentru a nu o sufoca în te iubescuri. Nu că Magda ar fi avut vreo problemă. I se părea doar lui excesiv să-i răspundă de fiecare dată. Așa că îi trimitea un emoticon cu o portocală. Când îl cuprindea sentimentalismul adăuga și o inimă. Tot portocalie. Era culmea de afecțiune pe care putea să o atingă. Dar în timp s-a dat pe brazdă. Nu brazda din care fusese scoasă planta. Care era după toate indiciile fertilă. Chiar excesiv de roditoare. Pentru că nu s-a oprit din crescut până au fost nevoiți să înlocuiască glastra. Ar fi vrut tot una oranj să se asorteze. Dar unde să mai găsească alta de aceeași culoare? Se știe că lucrurile portocalii sunt mici. Ei aveau nevoie de una uriașă. Pentru că planta se înălța de la o zi la alta. Și nu părea să ia vreo pauză. Îi ieșiseră și rădăcinile la suprafață. Era ca în basme. Când se grăbește povestitorul să încheie narațiunea orală. Că doar nu putea să ajungă la dimensiuni de roman. Cine ar fi răbdat să i se relateze Război și pace?
Glastra de la Magda era albă. Îi amintea de cum îl privea la început. Ca pe o ființă perfectă care nu putea să greșească. Imaculată de orice gând impur sau faptă murdară. Între timp se mai pătase cu noroi. De la apa pe care o turna în exces cu speranța că o să învie. Dar nu făcea decât să o scufunde într-o mlaștină. Pentru că planta refuza să o mai absoarbă. De parcă s-ar fi condamnat la moarte prin inaniție. La fel ca bătrânii când realizează că nu mai au nicio șansă. Și că nu fac decât să prelungească supliciul celor nevoiți să-i îngrijească. Cristi încerca totuși zi de zi cu încăpățânare. Alegând să ignore semnalele că doar el mai voia ca planta să fie salvată. Magda o considera deja moartă. Și insista cu fiecare ocazie să o arunce. Dar nu-i venea nici să o facă ea însăși. Se uitau amândoi la plantă de pe canapea. Și parcă așteptau să se arunce singură de pe bibliotecă. Să se deschidă o gaură neagră și să o înghită pentru totdeauna.
Dar planta de la el creștea într-una. De ajunsese să acopere și tavanul. Se întinsese pe toți pereții. Abia mai intra lumina pe fereastră. Se gândeau că ar trebui să o scoată afară. Să o lase să crească liberă. Să-și înfigă rădăcinile în sol. Să-și întindă ramurile spre soare. Dar nu se hotărau unde să o planteze. Magda avea pretenția să fie decizia ei. Cristi nu s-ar fi opus. Dar o vedea cam ezitantă. Nu era sigură nici ce loc să aleagă. Și nici dacă era momentul potrivit să o mute. Până la urmă nu-i mersese așa rău nici în casă. Altfel nu s-ar fi dezvoltat atât de grandios. Ceva îi pria la mediul protejat dinăuntru. Dacă nu ar fi rezistat la intemperiile de afară? Oare era suficient de puternică?
Rămâneau mai des la Magda în ultima vreme. Să nu o lase singură. Devenise ca o a treia persoană în relație. Parcă se așteptau în orice moment să înceapă să vorbească. Să-i crească picioare și să umble prin casă. Să ceară de mâncare și să sforăie când doarme. Într-o noapte s-a trezit din somn. După un vis care îi tot revenea de la un timp. Cam pe la aceeași oră. Se făcea că planta avea conturi pe rețelele sociale. Și tot posta din sejururi în locații exotice. De la ieșiri cu alte persoane. Chiar și din cluburi. Visul se încheia mereu cu o filmare în care își încolăcea ramurile pe talia unei domnișoare. Se trezise și de această dată cu un sentiment de vinovăție pe care nu reușea să și-l explice. Renunțase de multă vreme să mai caute o interpretare. Așa că s-a ridicat buimac să meargă la baie. Dar s-a gândit mai întâi să verifice dacă era în regulă. A intrat în living pe întuneric. A călcat din greșeală pe un fruct și a avut senzația că planta urlase de durere. Mai degrabă o simțise decât o auzise. Ca pe un sunet la frecvențe mai joase decât poate să recepteze urechea umană.
A aprins lumina și s-a uitat atent la ea. Nu observa nimic schimbat. Nu i se deschisese nicio gură. Dar parcă era prima dată când o vedea după o pauză și nu mai crescuse. S-a apucat să curețe podeaua să nu vadă Magda. Nu înainte de a închide ușa dormitorului să nu o trezească. A adunat bucățile de pe jos și le-a aruncat în coș. S-a gândit că ar fi mai bine să le ducă la ghenă. Dar îi era lene să iasă din casă. Așa că s-a întors în pat lângă Magda. A luat-o în brațe și a încercat să adoarmă. Dar nu-și mai putea scoate din minte strigătul. Parcă îi mai vibra încă ecoul în piept.
A ațipit din nou abia spre dimineață. Când s-a trezit era deasupra lui cu fructul stâlcit în mână. Ce-ai făcut, l-a întrebat. L-am călcat din greșeală, i-a răspuns Cristi. Magdei îi venea să-l lovească și nu înțelegea de ce. Pentru ce să reacționeze atât de dramatic? Ce era atât de grav în ce făcuse? Plecase din cameră intrigată de propria stare de nervozitate. Cu intenția să arunce la loc fructul în gunoi. Când i-a venit o poftă teribilă să-l guste. Nu s-a mai putut abține și a mușcat din el fără să-l mai spele. A simțit o dulceață atât de puternică încât i s-a făcut greață. Și a vomitat direct în chiuvetă.
Cristi a auzit-o și a sărit din pat să o ajute. Când a intrat alergând în bucătărie a văzut-o scormonind prin vomă. S-a uitat la rândul lui în chiuvetă. Și era plină de viermi care se zvârcoleau printre bucățile regurgitate. Magdei i-a venit amețeală și s-a lăsat pe un scaun. Se făcuse palidă la față. Încerca să-i explice ceva. Dar nu-i ieșea nimic coerent pe gură. Cristi a observat că viermii se târau pe margine. Coborau pe mobilă și se îndreptau spre ușă. Știa că ar fi trebuit să-i calce în picioare. Să-i stâlcească la fel ca pe fruct. Și să-i arunce de această dată la ghenă. Dar avea sentimentul că ar fi intervenit în cursul natural al lucrurilor. Așa că a continuat să-i urmărească până în living. Unde s-au urcat pe trunchiul plantei. Și-au continuat drumul pe ramuri și au intrat în fructe.
Până la sfârșitul zilei erau toate putrezite. Frunzele se uscaseră. Ramurile se aplecaseră până la podea. Magda și Cristi asistaseră la tot fără să aibă curajul să intervină. Pe seară au împachetat planta într-o folie. Și au ieșit când s-a întunecat să o arunce. Ca pe un cadavru de a cărei moarte erau responsabili. La final s-au întors în casă. S-au așezat în pat. Și au rămas până dimineața cu spatele unul la celălalt. Fără să poată să adoarmă. A fost ultima noapte pe care au petrecut-o împreună.