Îi dăruise o plantă. La glastră, ca să trăiască mult. Îi dăruise și ea una. Tot la glastră. Dar murise în câteva zile. O păstrase totuși pe bibliotecă. I se părea că ofilită se potrivește mai bine cu restul decorului. Singurul lucru viu din apartamentul lui rămânea el însuși. În măsura în care putea fi numit astfel. Toate celalte nu rezistau prea mult. De când intrau pe ușă erau condamnate la o dispariție prematură. Care aveau picioare se ridicau și plecau singure. Pe celelalte le arunca el însuși la gunoi când le venea rândul. Dar planta nouă rezista miraculos. Doar se uscase. Nu putrezise. Arăta la fel numai că lipsită de viață. Ca mumificată. Era o plantă care nu avea flori. Doar ramuri aplecate ca de trestie. Și frunze alungite cu vârful întărit. Parcă ți se făcea teamă să o atingi ca să nu te înțepe. Când trecea pe lângă ea făcea un pas în lateral. Avea mereu sentimentul că ar putea să îl atace. Să-i înfingă o ramură în ochi. Să-i taie pupila cu o frunză. Pesemne că imaginația lui nu era foarte originală. Doar înlocuise lama lui Buñuel cu o versiune organică.
Nici planta ei nu avea flori. Dar avea fructe. Oranj, mici și rotunde. O combinație între mandarină și roșie. Îi amintise de începuturile relației când inventase un limbaj vizual pentru a nu o sufoca în te iubescuri. Nu că ea ar fi avut vreo problemă. I se părea doar lui excesiv să-i răspundă de fiecare dată. Așa că îi trimitea un emoticon cu o portocală. Când îl cuprindea sentimentalismul adăuga și o inimă. Tot portocalie. Era culmea de afecțiune pe care putea să o atingă. Dar în timp s-a dat pe brazdă. Nu brazda din care fusese scoasă planta. Care era după toate indiciile fertilă. Chiar excesiv de roditoare. Pentru că nu s-a oprit din crescut până au fost nevoiți să înlocuiască glastra. Alesese tot una oranj să se asorteze. Dar unde să mai găsească alta de aceeași culoare? Se știe că lucrurile portocalii sunt mici. Ei aveau nevoie de o glastră uriașă. Pentru că planta se înălța de la o zi la alta. Și nu părea să ia vreo pauză. Îi ieșiseră și rădăcinile la suprafață. Era ca în basme. Când se grăbește autorul anonim să ardă etapele. Că doar nu putea să ajungă la dimensiuni de roman. Cine ar fi răbdat la șezătoare să i se povestească Război și pace.
Glastra de la Magda era albă. Îi amintea de cum îl privea la început. Ca pe o ființă perfectă care nu putea să greșească. Imaculată de orice gând necurat sau faptă murdară. Între timp glastra se mai pătase de noroi. De la apa pe care o turna în exces să o învie. Dar nu făcea decât să o scufunde într-o mlaștină. Pentru că planta refuza să o mai absoarbă. Parcă s-ar fi condamnat la moarte prin inaniție. Ca bătrânii când realizează că nu mai au nicio șansă. Și că hrănindu-se în continuare nu fac decât să prelungească chinul apropiaților care sunt nevoiți să-i îngrijească. Cristi încerca totuși zilnic cu încăpățânare. Alegând să ignore semnalele că doar el mai vrea ca planta să fie salvată. Magda o considera deja moartă. Și insista mereu să o arunce la gunoi. Dar nu ar fi aruncat-o ea însăși. Se uitau amândoi la ea de pe canapea. Și parcă așteptau să se arunce singură de pe bibliotecă. Să se deschidă o gaură neagră în podea și să o înghită pentru totdeauna.
Dar planta de la el creștea într-una. De ajunsese să acopere tavanul. Se întinsese pe toți pereții. Abia mai intra lumina pe geam. Se gândeau că ar trebui să o scoată afară. Să o lase să crească liberă. Să-și înfigă rădăcinile în sol. Să-și întindă ramurile spre soare. Dar nu se hotărau unde să o planteze. Magda avea pretenția să fie decizia ei. Cristi nu s-ar fi opus. Dar o vedea cam ezitantă. Nu era sigură nici ce loc să aleagă. Și nici dacă era momentul să o mute. Până la urmă nu-i mersese așa rău nici în casă. Altfel nu s-ar fi dezvoltat atât de spectaculos. Ceva îi pria la mediul protejat dinăuntru. Dacă nu ar fi rezistat la intemperiile de afară? Oare era suficient de puternică?
Rămâneau mai des la Magda în ultima vreme. Să nu o lase singură. Devenise ca o a treia persoană în relație. Parcă se așteptau în orice moment să înceapă să vorbească. Să-i crească picioare și să umble prin casă. Să ceară de mâncare și să sforăie când doarme. Într-o noapte se trezi din somn. După un vis care îi tot revenea de la un timp. Cam pe la aceeași oră. Se făcea că planta avea conturi pe rețelele sociale. Și tot posta din sejururi în locații exotice. De la ieșiri cu alte persoane. Chiar și din cluburi. Visul se încheia mereu cu o postare în care își încolăcea ramurile pe talia unei domnișoare. Se trezise și de această dată cu un sentiment de vinovăție pe care nu reușea să și-l explice. Renunțase de mult să mai caute o interpretare. Așa că se ridică buimac să meargă la baie. Dar se gândi să verifice mai întâi dacă era în regulă planta. Intră în living pe întuneric. Călcă din greșeală pe un fruct. Și avu senzația că planta urlase de durere. Mai degrabă o simțise decât o auzise. Ca pe un sunet la frecvențe mai joase decât poate să recepteze urechea omului.
Aprinse lumina și se uită atent la ea. Nu observă nimic schimbat. Nu i se deschisese nicio gură. Dar parcă era prima dată când o vedea după o pauză și nu mai crescuse. Se apucă să curețe podeaua să nu vadă Magda. Nu înainte de a închide ușa dormitorului să nu o trezească. Adună bucățile de pe jos și le aruncă în coș. Se gândi că ar fi mai bine să le ducă la ghenă. Dar îi era prea lene. Așa că se întoarse în pat lângă Magda. O luă în brațe și încercă să adoarmă. Dar nu putea să-și scoată din minte urletul. Parcă îi mai vibra încă ecoul în piept. Ațipi abia spre dimineață. Când se trezi Magda era deasupra lui cu fructul stâlcit în mână. Ce-ai făcut, l-a întrebat. L-am călcat din greșeală, i-a răspuns Cristi. Magdei îi venea să îl lovească și nu înțelegea de ce. Pentru ce să reacționeze atât de dramatic? Ce era atât de grav în ce făcuse? Plecase din cameră intrigată de propria stare de nervozitate. Și mergea să arunce la loc fructul în gunoi. Când îi veni o poftă teribilă să îl guste. Nu se mai putu abține și mușcă din el fără să îl mai spele. Simți imediat o dulceață atât de puternică încât i se făcu greață. Vomită direct în chiuveta din bucătărie.
Cristi o auzise și sărise din pat să o ajute. Când a intrat în bucătărie a văzut-o pe Magda privindu-și speriată voma. S-a uitat la rândul lui în chiuvetă. Unde erau o mulțime de viermi care se zvârcoleau printre bucățile regurgitate. Magdei i se făcu amețeală și se lăsă pe un scaun. Era palidă la față. Încerca să-i spună ceva. Dar nu-i ieșea nimic coerent pe gură. Cristi observă că viermii începuseră să urce pe marginea chiuvetei. Coborau pe faianță și se îndreptau spre ușă. Știa că ar fi trebuit să-i calce în picioare. Să-i stâlcească la fel ca pe fruct. Dar avea sentimentul că ar fi intervenit în cursul natural al lucrurilor. Așa că a continuat să-i urmărească până în living. Unde s-au urcat pe trunchiul plantei. Și-au continuat drumul pe ramuri. Și au intrat în fructe.
Până la sfârșitul zilei erau toate putrezite. Frunzele se uscaseră. Ramurile se aplecaseră la podea. Magda și Cristi asistaseră la tot fără să aibă curajul să intervină. Pe seară au împachetat planta în folie. Și au ieșit când s-a întunecat să o arunce. Ca pe un cadavru de a cărei moarte erau responsabili. După care s-au întors în casă. S-au așezat în pat. Și au rămas până dimineața cu spatele la celălalt. Fără să poată să adoarmă. A fost ultima noapte pe care au petrecut-o împreună.