Alina împlinise treizeci și unu de ani. Trecuseră numai trei zile de la aniversarea ei. Și-o petrecuse singură. Își cumpărase din timp bilet la Filarmonică. Nu se iluzionase că va avea un alt program. Și nici că ar fi trebuit să cumpere două. Știa că nu va avea însoțitor pentru încă un an la rând. Ar fi putut să-și invite o prietenă. Dar nu era compania pe care și-ar fi dorit-o. S-a afundat în scaunul moale. Își propusese să fie atentă la interpretare. Dar nu era decât coloană sonoră pentru gândurile sale. S-a ridicat la final cu impresia că începuse de numai câteva minute. Ar fi putut să mai rămână la un pahar în oraș. Dar l-a băut tot singură acasă. Și numai de jumătate. Restul l-a vărsat în chiuvetă. Își pierduse și gustul de când ținea sticla în frigider. Se uita cum se scurge lichidul și parcă își vedea tinerețea trecându-i prin față. Când a simțit că i se umezesc ochii și-a scuturat puternic capul. Nu voia să aibă o criză de plâns și de ziua ei. Nu suportase niciodată cântecul. S-a forțat să mai reziste măcar până la culcare. Oricum nu schimbase așternuturile după cea din urmă cu o seară. Era somniferul ei când nu putea să adoarmă. Plângea uneori de se trezea cu părul încă ud.
Nu avea program nici pentru a doua zi. Chiar dacă era sfârșit de săptămână. Își propusese să lenevească pe canapea cu o carte în mână. De parcă nu și-ar fi petrecut la fel și restul zilelor. Doar că ieșise cu o sâmbătă în urmă și se întorsese mai deprimată decât plecase. Tot ce reușise era să piardă încă o noapte. Să mai grăbească procesul de îmbătrânire cu niște săptămâni. Își amintea că văzuse undeva o descriere. Îi număra ridurile de pe frunte. Adâncite în piele. Până aproape să-i spintece carnea și să-i pătrundă în creier. Îi măsura cearcănele negre. Sub pleoapele căzute de oboseală. Din ochiul stâng îi atârna mereu o lacrimă. Gata să cadă. Pe obrazul palid. Spre cutele din colțul gurii. Să-i usture buzele crăpate și să-i amărască vârful limbii. Se potrivea cu persoana care o privea din oglindă. Aproape că nu-și mai recunoștea reflexia. Tresărea și făcea un pas în spate. Cu impresia că o să iasă din cadru să o atace. Ca și cum se trezise într-un coșmar și nu dintr-unul. Creierul îi juca uneori feste și visa un soț în pat lângă ea. Voci de copii care se auzeau din camera alăturată. Plângea și la începutul zilei când se întâmpla.
Singura consolare era asemănarea cu bunica ei. Odată cu timpul se transformase într-o copie fidelă. Ar fi vrut să aibă și zâmbetul ei. Și bucuria din privire de câte ori o vedea intrând. Și-o păstrase chiar și la azil. După ce o părăsise luciditatea și fusese nevoită să o interneze. A mai trăit numai câteva luni. Mergea să o vadă în fiecare zi. Dar tot își reproșa că nu o ținuse acasă până la sfârșit. Eliberase locul pentru nimeni. O să-mi plătesc greșeala cu aceeași soartă, își spunea de câte ori o cuprindeau remușcările. Pe final nu o mai recunoștea decât pe Alina. I-a zâmbit la fel până în ultima zi. Părea să nu mai rămână în viață decât pentru vizitele ei. O simțea când se apropia și se întorcea spre ușă. În restul timpului privea în gol din fața geamului. Arăta uneori emotivă, alteori uimită. Dar cel mai des senină. De parcă începuse să vadă dincolo. Iartă-mă că te las singură, îi spusese la ultima vizită. Dar ea nu și-a găsit nici puterea să o consoleze. Să o asigure că va fi în regulă. Pentru că ar fi însemnat să o mintă și nu putuse niciodată să-i ascundă nimic. S-a întors cu spatele să nu-i vadă nici lacrimile. Roagă-te, a fost ultimul ei cuvânt pentru Alina! Dar ea deja plecase. Se grăbea ca de obicei fără să știe unde. Și fără să ajungă la vreo destinație.
Unde te duci, o întreba când ieșea aranjată din camera ei? Mă văd cu prietenele, îi răspundea din ușă. Se întorcea să o pupe. Să nu stai mult, o ruga în timp ce-i strecura niște bani în buzunar. Alina o îmbrățișa și apoi pleca în fugă de nerăbdare. Era așteptată la scară de prietene. Dar și niște prieteni. Dintre care și unul mai special. Toată lumea îi vedea deja împreună. Se vorbea despre ei ca despre un cuplu. Dar nu erau decât amici. Și n-au rămas nici măcar atât până la final. S-au sărutat o singură dată la o petrecere și niciodată după. A doua zi s-au comportat de parcă nu se întâmplase nimic. Se temeau amândoi să nu fie respinși. Așa că nu a mai făcut niciunul primul pas. El s-a sărutat cu altă fată la următoarea petrecere. Nu înainte de a se asigura că-l vede. Ea a plâns în baie până aproape să leșine. După care a băut câteva pahare în plus. Și-a ales un băiat la întâmplare și și-a pierdut virginitatea pe bancheta mașinii. Rămăsese până în prezent cea mai urâtă noapte din viața ei. Mihnea nu i-a mai adresat niciun cuvânt după ce s-a aflat în școală. Întorcea capul de câte ori se intersectau pe holuri. Era tratată cu același dezgust și de restul anturajului. Din fericire se petrecuse în ultimul an și avea să plece repede la facultate. Nu a mai revenit acasă decât în vacanțe. Și numai pentru a-și revedea bunica. Ceilalți au dispărut complet din viața ei. Nu mai știa nimic de niciunul. Refuzase să meargă și la întâlnirea de zece ani.
Îi făceau rău amintirile din liceu. Chiar și după atât de mult timp. A simțit nevoia să ia o gură de aer. Avea senzația că se sufocă dacă mai rămânea între patru pereți. Așa că a plecat la întâmplare pe străzile din apropiere. Căuta o bancă pe care să zăbovească. Și a găsit una în curtea unei Biserici. Privea icoanele cu sfinți în soarele de primăvară. Ca niște vechi prieteni pe care îi vizita după o absență lungă. Era rândul unor amintiri mai frumoase. Când era mică o însoțea pe bunica ei în fiecare duminică la Liturghie. După ce crescuse nu se mai trezea să meargă. Sâmbăta rămânea până târziu în oraș. Dar ea o aștepta întotdeauna să se întoarcă și pleca la slujbă aproape nedormită. Îi plăcea să o găsească citind Psaltirea la lumina lămpii. Și-ar fi dorit să-i aprind o lumânare, s-a gândit. Și a intrat cu reținere în Biserică. Dar odată trecut pragul nu i-a mai venit să plece. S-a ascuns într-un colț și a rămas până s-a făcut seară. I se golise în sfârșit mintea de gânduri. Asculta Vecernia atentă la fiecare cuvânt. Și avea senzația că-și amintește o limbă veche. Ale cărei sensuri le descoperea abia atunci. Când s-a terminat a aprins două lumânări. Una pentru vii și cealaltă pentru morți. Și s-a rugat să se îndeplinească dorințele pe care le avusese bunica ei pentru Alina. A plecat înapoi spre casă. Și-a schimbat așternuturile și s-a culcat de cum a ajuns.
A fost ultima care s-a trezit a doua zi. Mihnea era deja în bucătărie. Și mirosul de cafea ajunsese până în dormitor. Copiii se jucau liniștiți în camera lor. Îi auzea vorbind în șoaptă să nu o deranjeze. S-a uitat pe geam și era o zi însorită în orașul ei natal. Aveau în plan să meargă în parc și să încerce noul restaurant de pe malul lacului. Să trecem și pe la cimitir, și-a spus. Ar fi fost ziua bunicii astăzi.