Existența îi era mai goală. Decât pagina albă. La care privea absent. Paralizat de prezent. Își rememora experiențele. În căutarea unor episoade. Ce l-ar putea impulsiona. Să-și continue opera. De confesiune ficționalizată. Se pierdea în fluxul conștiinței aglomerate. De gânduri agonizante. Cu sadismul firilor masochiste. Excitate de vinovăție. Își scormonea regretele îngropate. Să le aducă la suprafață. Din adâncul memoriei selective. Să-și deschidă rănile cicatrizate. De trecerea implacabilă a timpului. Asculta mecanismul ceasului. Fragmentând tăcerea apăsătoare. Umbrele vagi se lungeau pe masă. La apusul grăbit al soarelui de toamnă. Razele nu-i mai încălzeau pielea. Iritată de răcoarea. Ce acompania înserarea. Intra în panică. Pe măsură ce se întuneca afară. Se precipita să mai scrie. Câteva pagini chinuite. Până să capituleze. Învins de sentimentul neputinței. Încă o zi se irosise. Din puținele rămase. În criza de vitalitate. Ce-l golise și de inspirație. Doar scrisul mai reușea să-i atenueze. Calvarul mizantropiei induse. De creierele aprinse. Și vocile stridente. Ce-l asediau la margine de intimitate.
Cu viscerele îmblânzite. De maturitatea precoce. Și aspirațiile tocite. De mediocritatea înconjurătoare. Se refugia în solitudine. Să-și vindece rănile purulente. Din impactul cu actualitatea. Se întreba dacă i se aplicau normele sociale. Ce disciplinau masele uniforme. Din care nu se mai distingea individualitate. Dar nici comuniune. În marșul spre colectivizare. Menit să contopească. Persoane și obiecte. În amestecuri omogene. Să formateze caractere. Și niveleze talente. Producând în serie. Conștiințe obediente. Înspăimântat de societatea monolitică. Ce impunea conformare. Sau dispunea epurare. Se întreba dacă i se permiteau transgresiuni morale. Sub impulsul de a cunoaște. Și înțelege fundăturile existențiale. De a coborî în subterane. Să exploreze cercurile infernale. Se temea să nu amețească. Și prăbușească. În golurile de altitudine spirituală. Absorbit de adâncurile conice. Captivat de ciclurile hipnotice. Se rătăcea prin văgăuni concentrice. Mergând în sensul acelor de ceas. Ce-i contorizau timpul rămas. Să înfrunte moartea. Și să revină la viață. Se ruga să-i deschidă calea. O călăuză luminată. De trecerea în lumea cealaltă. Să nu mai traverseze. Oceane învolburate. De furtuni tumultoase. În singurătate. Să vâslească pe ape line. În ascultare. Spre îndumnezeire.
Coborâre, nu cădere. I se citea șoptind pe buze. Repeta cu înfrigurare. Cuprins de iluminare. Ca pe rugăciune. În momentele de certitudine. Până să-i revină îndoielile. Reactive la slăbiciune. Se întreba dacă era perversitatea instigatorului. Sau obtuzitatea inchizitorului. Nu se regăsea în nicio tabără. Abandona logica binară. În căutarea sensului. Completând îngustimea silogismelor. Cu vastitatea revelațiilor. Limpezindu-și privirea tulbure. Cu lacrimile sfinților. Din plânsul inimilor străpunse.
***
Obsesia pentru moarte se convertise în aversiune față de finaluri. Atât de puternică încât nu reținea nici sfârșitul romanelor. Își pierdea atenția spre ultimele capitole. Pe care le ducea la capăt din inerție. Amintindu-și fragmente disparate. Într-o ordine aleatorie. Fracturată de spațiile goale. Subconștientul îi juca feste. Nu reușea să-și controleze. Impulsul de respingere a cronologiei. Din apogeul maturității creatoare. Revolta împotriva cursului timpului. Ce aduce cu sine degradare. Slăbiciune fizică. Vulnerabilitate emoțională. Blazare intelectuală. Declinul spre concluzia finală. Insinuată în condiția umană. Căzută din starea primară. Pentru a corupe întreaga creație. A o supune distanței. Și duratei. Dintre început și sfârșit. Naștere și moarte.
Își privea obsesiv ceasul. De parcă n-ar fi vrut să piardă niciun minut. Fără să-i conștientizeze trecerea lipsită de întoarcere. Rămânea cu privirea în cadran. Urmărind mișcările cadențate ale limbilor. Îl cuprindea agitația. La fiecare tur complet al secundarului. Ce declanșa întregul mecanism de consfințire a orei. Îl potrivise în urmă. Să-i lase impresia că mai are timp. Că nu-i prea târziu. Să-și valorifice potențialul. Să-și împlinească aspirațiile. Adormea cu greutate. Frământat de sentimentul de irosire. Se imagina în situații excepționale. Își distribuia roluri providențiale. La scenariile dramatice. În care se refugia din actualitate. Printre fantezii amăgitoare. Dintr-o realitate paralelă. Ce și-o construise în nopțile albe. La granița dintre somn și luciditate. Ascunsă de introspecție. În subteranele permisive. Ale conștiinței amorțite.
Oblomovism. Îi răsuna în creier. Când se dezmeticea din starea de visare. La capătul fantasmelor elaborate. În care evada din rutina searbădă. Letargică. Fără să-și consoleze sentimentul de izolare. Marginalitate. Să-și împărtășească fanteziile curative? Sau maladive. Nu mai știa ce să creadă. Dacă avea dreptate. Și ceilalți perseverau în eroare. Ori se depărtase. În căutările abisale. De adevărul imuabil. Odată accesibil. Îl simțise aproape. Insuflându-i putere. Inspirându-i siguranță de sine. Liniște. Dar se pierduse. Și iarăși regăsise. Prin labirintul credinței. Cu fiecare rătăcire. Elucidată de revelație. În căutarea transfigurației. Elevației spirituale. Din condiționările spațiale. Și temporale. Spre restaurarea creației viciate.
Prin moarte. Nu exista altă cale. Dar nu reușea să-și concilieze gândurile paradoxale. Să consimtă la necesitatea finalului. Pentru începutul fără de sfârșit. Și-ar fi dorit permanentizate traversările verticale. Prelungite epifaniile inspirate. Tangibilitatea necreatului. Comuniunea divino-umanului. Distanța se comprima. Durata se expanda. Sub impresia viziunilor de realitate superioară. Ce-i vindecau nevoia de recunoaștere socială. Înălțat deasupra pasiunilor mundane. Își regăsea echilibrul în levitațiile spirituale. Pentru a se adânci din nou în disperare. Căzut din starea de grație. Nostalgic după infinitate. Din captivitatea hainelor de piele. Alterate de vreme. Până la uscăciune. Și descompunere. Putreziciune.