Restaurantul lor preferat avea în centrul terasei un copac. Era mai înalt decât clădirea și lat încât abia îl cuprindeau trei persoane. Nu îi cunoștea nimeni vârsta. Nu prea știau nici specia. Dacă întrebai chelnerii îți răspundeau cu altă versiune fiecare. Patronul o avea pe a lui. Te mai trezeai că intra și câte un client în discuție. Să nu rateze oportunitatea de a-și spune părerea. Și în curând erau atente la polemică toate mesele. Nu se ajungea niciodată la vreo concluzie. Într-o zi s-a nimerit și un specialist pe terasă. S-a arătat deranjat că îl deconspirase unul dintre prieteni. Și când i-au cerut un răspuns a mormăit ceva în latină. După care s-a prefăcut ocupat cu mâncarea. Să nu mai fie deranjat și cu alte întrebări. Restul clienților l-au privit admirativ și s-au întors la discuțiile lor. Ei au căutat pe internet și nici măcar nu exista specia. Combinase numele altora la întâmplare. Observaseră că îl privea cu uimire de când intrase. S-a tot uitat spre copac și după intervenție. S-a oprit și la plecare să-l analizeze mai atent. De parcă nu-i venea să creadă că nu îl poate clasifica. I-a atins trunchiul. I-a mirosit frunzele. Lăsa senzația că o să le și guste. Dar nu a îndrăznit să muște din niciuna. S-a îndepărtat până la urmă resemnat și a continuat să se uite înapoi până a ieșit de pe stradă. S-a întors chiar și după ce a dat colțul să mai arunce o ultimă privire.
Circulau multe legende despre copac printre obișnuiții locului. Unii susțineau că ar fi supraviețuit unui incendiu care a mistuit întreaga stradă. Lui nu i-ar fi ars nici măcar o ramură. Trona și a doua zi la fel de impunător printre ruinele carbonizate. Ar fi existat chiar și fotografii în presa vremii. După incendiu s-ar fi reconstruit vila în care era acum restaurantul. Proprietarul ar fi vrut inițial să vândă. Dar legenda spune că existase un singur cumpărător care intenționa să dărâme totul și să construiască un bloc. Ceea ce ar fi presupus și să taie copacul. Proprietarului i s-ar fi uscat cerneala din stilou când a vrut să semneze contractul. Iar când a insistat i s-a rupt penița din aur. Ar fi luat-o ca pe un semn și ar mai fi cerut timp de gândire. Apoi s-ar fi hotărât să renunțe definitiv la vânzare după un vis pe care nu a vrut niciodată să-l povestească nimănui. Povesteau în schimb vecinii că îl surprindeau petrecând seri întregi cu privirea ațitită spre copac. Unii dintre ei se jurau că îl văzuseră chiar vorbind cu el când a mai avansat în vârstă. E mai viu ca tine, i-ar fi replicat unui vecin care îl ironiza. Are pilde de spus și numai eu îl mai aud.
Când i-au deschis testamentul după moarte le pusese numai două condiții moștenitorilor. Să nu taie niciodată copacul. Iar dacă vor dori să vândă proprietatea, să pună în contract o clauză ca nici cumpărătorul să nu o poată face. A doua condiție era să-l îngroape lângă trunchiul lui. De ultima nu au mai ținut cont și l-au îngropat în cavoul familiei. După ce nu au reușit să-i sape nicăieri mormântul. Groparii au rupt lopată după lopată în rădăcinile copacului. Se răspândiseră până și sub casă. Dar pe prima nu au mai îndrăznit să o încalce. Crescuseră cu poveștile despre copac și îl considerau aproape un membru al familiei. Între timp devenise un reper al întregului cartier. De ce nu le aduni pe toate într-o carte, l-a întrebat într-o zi? Poate că o voi face, i-a răspuns. Deși până și gândul în sine îi provoca senzația că ar fi comis o împietate. De parcă nu ar fi avut încă o relație suficient de intimă pentru a-i scrie istoria.
Și-au petrecut multe prânzuri leneșe la umbra copacului. Și cine prelungite târziu în noapte. Era cea mai caldă vară. Cum auzi la televizor în fiecare an despre toate. Dar mai caniculară i se părea temperatura lui interioară. Acolo i-a spus prima dată că o iubește. Ea îi spusese de la început. Lui i-a luat un timp pentru a se acomoda cu ideea. Trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai făcuse parte din vocabularul lui. I s-a împleticit limba când a pronunțat. Ea nici măcar nu a înțeles inițial ce-i spusese. El se aștepta la o reacție. Să-l felicite pentru curaj. Să-l strângă în brațe și să-l sărute. Să-i jure dragoste eternă și altele din aceeași categorie. Dar ea doar a mai luat o gură de limonadă fără miere. Dulceață era destulă în atmosferă. Încă puțină și i s-ar fi aplecat. Știa deja ce simte pentru ea. Nu mai avea nevoie de nicio declarație. A mai luat și el o gură de vin. Și încă una. Ai spus ceva, l-a întrebat după minute întregi de tăcere? Dar cine le mai ținea socoteala. Timpul încetinea la umbra copacului. În tandem cu metabolismul lor. Se lăsau toropiți de căldură. Cu simțurile moleșite de festin. Paharele se goleau mai lent. Mâncărurile erau savurate în tihnă. Și parcă deveneau mai gustoase cu fiecare amânare. Ca și cum așteptarea le armoniza paleta de arome. Se asortau și ei în gusturi și își transmiteau plăcerea unul celuilalt. Pentru a o dubla pe a fiecăruia.
Privit din exterior părea un film care rula cu încetinitorul. Un cadru fantezist ieșit din imaginația vreunui simbolist. Dar odată ce priveai dinăuntru te contrariau mai degrabă scenele din afară la care asistai fără voie. Își mai întorceau uneori ochii spre stradă. Spre mașinile din trafic și trecătorii grăbiți de pe trotuare. Și se înțelegeau din priviri să mai rămână. Nu mai aveau nevoie să-și spună nimic. Comandau două cafele și un desert pe care să-l împartă. Comunicau prin semne și cu personalul. Ea se cuibărea la pieptul lui și moțăia până venea noua comandă. După care mânca numai jumătate. Și doar la insistențele lui mai lua o singură gură în plus. Îi rămânea mereu o pată de ciocolată pe buze. Pe care i-o ștergea cu un șervețel înainte să o sărute. El își lăsa capul pe spate și admira coroana simetrică a copacului. Nu era niciun pic de vânt. Dar se mișca totuși într-un ritm propriu pentru a lăsa razele soarelui să se joace pe fața lui. Fără să rămână prea mult într-un singur loc și să-l ardă. De ce să mai plecăm de aici vreodată, îi venea să o întrebe? Întorcea din nou privirea spre stradă și simțea că i se deschide un gol în stomac. Ca atunci când ești într-o mașină care accelerează. Încotro vă îndreptați cu viteză, îi venea să-i întrebe pe toți ceilalți? Până venea și rândul lor să li se alăture.
Plecau de acolo lipiți unul de altul. După ce se dezlipeau cu greu de masa lor obișnuită. Dar se distanțau cu fiecare intersecție. Pe măsură ce se îndepărtau și de copac. Nu aveau loc pe trotuar împreună. Se desprindeau să treacă și alte persoane. Renunțau să mai meargă îmbrățișați. Apoi și să se mai țină de mână. Nu se mai puteau ascunde de soare. Nu-și mai puteau ascunde nici stările lor schimbătoare. Începeau să transpire și nu mai suportau atingerea celuilalt. Parcă și simpla lor apropiere le devenea greu de tolerat. Nu se mai priveau în ochi. Să nu le poată fi citite gândurile. Vorbeau în schimb mai mult decât ar fi avut ce spune. Cuvinte rostite la întâmplare pe care le alăturau în fraze fără noimă. Și a căror menire nu era decât să umple spațiul care se deschidea între ei. Erau obligați să ridice glasul pentru a se auzi în zarva din jurul lor. Până aveau senzația că se răstesc unul la altul. Vocea celuilalt le răsuna strident în timpane. Nu mai erau atenți nici la ce spuneau ei înșiși. Făceau conversație din inerție. Dar fiecare se gândea la altceva în dreptul lui. Le reveneau în minte preocupările obișnuite. Și redeveneau apăsătoare odată cu revenirea în lume. Numărau secundele până se înverzea semaforul. Traversau în alergare să nu rămână la jumătatea străzii. Le venea să bruscheze trecătorii care le blocau calea. Să lovească mașinile care se opreau pe trecere. Erau în pragul unei crize de nervi. Pe care nu și-i puteau descărca decât asupra celuilalt. Își aruncau vorbe grele. Și se încărcau de regrete. Apoi își căutau privirile după pauza din conversație. Și își cereau scuze prin gesturi. Își căutau mâinile să și le strângă din nou. Dar nu se mai simțea la fel ca înainte. Era un gest de regăsire. Dar în același timp și despărțire.
Un sentiment de nostalgie îi cuprindea pe măsură ce se apropiau de capăt. Se uitau amândoi în spate cu impulsul de a se întoarce. Întâi la umbra copacului. De unde să-și continue drumul înapoi până la începutul relației lor. Drumul înainte se bifurca la următoarea intersecție. Din care urmau să iasă pe sensuri opuse. Ai spus ceva, venise rândul lui să o întrebe? Nu mai contează, i-a răspuns.