A rămas în istorie cu numele de Ziua morților vii. S-a întâmplat pe 12 iunie. 1212 persoane au murit din senin. Li s-au astupat ochii și urechile, nasul și gura. S-au sufocat și au căzut din picioare în casă sau pe stradă, la birou sau în mașină. Fețele lor deveniseră plate, lipsite de orice trăsături. Le-a fost greu și să-i identifice pe o parte. Despre unii nu s-a aflat nici până acum cine erau. S-au avansat tot felul de teorii. Dar niciuna recunoscută de toate părțile. Autoritățile erau complet depășite. Au cerut sprijinul organizațiilor internaționale. Așa că a urmat un desant al celor mai bine cotați specialiști din toate domeniile. Nu înțelegea nimeni ce se întâmplase. Deci orice ipoteză trebuia să fie testată, oricât de fantezistă. Trecuseră însă câteva săptămâni și nu găsise niciunul vreo explicație rezonabilă. Între timp presa își făcea treaba obișnuită. Promovând cele mai stridente voci. Din aceeași rezervă de cadre. La care apela pentru a comenta orice subiect de pe agenda publică. Încercau să integreze și genocidul în discursul lor standard. De parcă s-ar fi întâmplat special ca să le valideze grila preferată de interpretare. Apăruseră și câteva bloguri dedicate. Acolo se mergea și mai departe cu speculațiile. Pentru unii erau de vină rușii, pentru alții chinezii. Ceilalți susțineau că ar fi operațiunea NATO. Doar americanii dețin astfel de tehnologie, explicau tot felul de absolvenți la seral. Se puneau totuși de acord asupra unui singur lucru – să nu creadă nimeni varianta oficială. Mai rămânea să și existe una. Erau destui suspecți de serviciu care puteau fi acuzați de orice grozăvie. Dar nu putuse fi identificat și un motiv pentru crimă. Nu că ar mai fi contat. Între timp lumea își cam pierduse interesul. Durase puțin chiar și pentru standardele rețelelor sociale. Printre cei decedați nu era niciun personaj remarcabil. Toți fuseseră niște anonimi înainte de moarte. Nu descoperiseră printre victime nicio vedetă. Nici măcar o singură persoană care să fi gravitat în cercurile mondene. Totul în trecutul lor era la fel de plat ca fețele din momentul decesului. Trăiseră viețile cele mai anodine, cu meseriile cele mai monotone și preocupările cele mai banale. Nu aveau nicio mare realizare în biografie. Nici vreo ambiție de a-și depăși condiția în viitor. Nu exista niciun motiv pentru care să le fi simțit cineva lipsa. Iar reacțiile celor apropiați o confirmau pe deplin. Reporterii nu izbutiseră să obțină nicio destăinuire intimă. Ori să descopere vreo poveste cu impact emoțional. Mergeau peste familii și rude, prieteni și colegi să-i chestioneze. Îi presau cu tot felul de întrebări indiscrete. Numai să le smulgă o lacrimă sau cel puțin un cuvânt de regret. Dar erau întâmpinați cu aceeași indiferență. Oamenilor le plăcea să se vadă la televizor. Altfel nici nu i-ar fi primit în casă. După vreo lună subiectul ieșise din atenția tuturor. Mai apăreau știri doar când se finaliza vreo anchetă a uneia dintre comisiile de experți. Aveau obligația să-și justifice bugetul cu un raport final, oricât de inconcludent. Singurul inconvenient după niște luni de huzur pe bani publici.
Trecuseră 12 luni și lucrurile se întorseseră la normal. Venea ziua în care se împlinea un an de la decesele în masă. Dar autoritățile nu se mai sinchisiseră să organizeze vreo comemorare. O considerau o traumă colectivă. Pe care ar fi depășit-o mai ușor dacă pur și simplu o dădeau uitării. Numai că aniversarea nu a trecut la fel de neobservată cum și-ar fi dorit. Tocmai pe 12 iunie au fost raportate primele apariții. Niște indivizi străvezii și cu figurile turtite au fost văzuți în locuri publice. Intrau peste oameni în case sau în birouri și se comportau de parcă acolo le era locul. Nu spuneau nimic. Nu păreau nici să audă. Mergeau ca teleghidați după niște rute pe care le memoraseră. Dacă întâlneau un obstacol în față nu-l ocoleau. Se împiedicau de el și cădeau. Apoi se ridicau și își continuau drumul în aceeași direcție. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Era limpede că nici cu vederea nu stăteau mai bine. Lumea era nemulțumită. Nu-i mai recunoșteau nici familiile. Se încuiau în case și îi lăsau pe afară. Nevestele își refăcuseră viața. Soții nu se obișnuiau cu noua înfățișare a consoartelor. Deși le apreciau tăcerea. Bine că nu li s-au astupat și celelalte găuri, comentau la bere. Copiii erau speriați. Se ascundeau sub pat ca de monștri. Situația nu mai putea fi tolerată. Guvernul era somat să intervină. Așa că după o săptămână de negocieri între partide a fost convocată o conferință de presă. Premierul a anunțat în direct pe toate televiziunile că vor fi mutați în locuințe sociale. Morții vii au fost adunați de pe străzi. Și duși la marginea orașelor în niște containere. Li s-a explicat că e noua lor casă. Și că trebuie să rămână acolo pentru restul vieții. Să nu-și mai deranjeze fostele familii, foștii angajatori. Dar încă de a doua zi au fost văzuți umblând pe câmpurile din apropiere. Urmau aceleași rute pe care le cunoșteau. Chiar dacă nu îi mai duceau în aceleași locuri. Intrau peste necunoscuți în clădiri. Îngreunau traficul sau chiar blocau circulația. Unii dintre ei au căzut de pe poduri. Dar s-au ridicat fără să pățească nimic. Alții au fost loviți de mașini. Din nou fără nicio daună. Nu mai puteau să moară încă o dată. Lumea începea să înțeleagă că nu vor dispărea nicăieri. Trebuia găsită o soluție pe termen lung. Mai ales că apăruseră între timp și mișcări de susținere. Activiștii cereau să fie recunoscuți ca persoane umane și să-și primească înapoi drepturile constituționale. O filmare cu unul batjocorit de niște tineri s-a viralizat și a stârnit un val de simpatie. Multe familii au încercat să-i ajute. Unele chiar i-au primit în casele lor. Dar ei tot plecau mai departe. Încercând să-și găsească drumul înapoi spre locurile familiare. Un politician aspirant a sesizat potențialul electoral. Și-a înființat un partid și a declarat ca va reprezenta morții vii în Parlament. Banii colectați prin donații pentru cauză au fost cheltuiți pe campanie. Iar câteva luni mai târziu a trecut pragul cu 5.12%.
Între timp apăruse și o reacție virulentă de partea cealaltă a spectrului politic. Îi numeau demoni și cereau să fie alungați din țară. Unii susțineau că ar trebui arestați și condamnați pe viață. Alții mergeau chiar mai departe și militau să fie exterminați. Dezbaterea era din ce în ce mai turbulentă. Se înregistrau tot mai des și episoade de violență. Cele două tabere se întreceau care organizează protestele cu participarea cea mai numeroasă. Editau imaginile să inducă în eroare publicul. Sau inventau tehnici de numărare să iasă adversarii în minus. Se victimizau și se acuzau reciproc de cenzură. O parte din presă îi declara câștigători pe unii, alta pe ceilalți. Până la urmă au început să le organizeze simultan. Să poată fi comparate în timpul desfășurării. Și au umplut până la refuz piețele din marile orașe. Nu se mai știa cine venise pentru care dintre tabere. Câțiva au aruncat cu niște petarde. Alții au început să strige că se trage în manifestanți. Oamenii au năvălit peste forțele de ordine. Și nu s-au mai oprit până nu au dărâmat și guvernul. La primele ore ale dimineții, armata scotea tancurile pe stradă să restabilească ordinea. Iar odată cu ordinea au instituit și dictatura militară. Prima măsură adoptată de noul regim a fost să adune morții vii și să-i închidă într-un lagăr. O clinică de experimente medicale a fost construită peste noapte. Oficial nu era decât un corp adiacent în care locuiau paznicii. Din presă nu mai rămăseseră decât televiziunile și publicațiile controlate de autorități. Așa că nu mai avea cine să pună întrebări și nu s-au obosit prea tare să ascundă realitatea. Comunitatea internațională a emis câteva mesaje de îngrijorare. Dar fără să adopte și măsuri concrete. Cele mai influente guverne își negociaseră deja accesul la rezultatele investigațiilor. Unele state își trimiseseră chiar și echipe de cercetători să participe. Era genul de secret cunoscut de toată lumea. La un moment dat a fost publicată o anchetă într-o publicație internațională. Unul dintre autorii experimentelor avusese mustrări de conștiință și divulgase o serie de rapoarte secrete. Părțile implicate le-au negat categoric autenticitatea și au mers mai departe. Nu s-au sinchisit nici marile puteri să impună sancțiuni mai drastice. Au emis niște ultimatumuri pe care nu le-au respectat nici propriile administrații. Miza era prea importantă ca să oprească cercetările. Se căuta formula pentru imortalitate.
Trecuseră mai bine de doi ani și regimul era în continuare la putere. Tot promiteau că vor iniția tranziția spre democrație. Dar continuau să amâne data alegerilor sub pretextul unor amenințări externe. Subiectul morților vii fusese interzis din spațiul public. Riscai pușcăria și dacă aminteai de existența lor. Deveniseră un simbol al rezistenței împotriva juntei militare. Circulau manifeste pentru eliberarea deținuților. În unele nopți apăreau mesaje pe fațadele instituțiilor. Tot felul de curajoși se aventurau să înfrunte autoritățile. Se zvonea că se formaseră chiar și organizații anarhiste. Se antrenau să răstoarne violent regimul. Între timp se mai schimbaseră guverne prin marile capitale. Și veniseră unele mai sensibile la cauza democratizării. Sau cel puțin așa scria în programul lor electoral și erau nevoite să mimeze un interes sporit. Generalii începeau să simtă presiunea de a renunța la putere. Crescuse și nemulțumirea din interior. Economia mergea prost din cauza izolării. Granițele erau în continuare închise. Oamenii se vedeau captivi într-un sistem care îi pauperiza. Tot mai mulți își făceau curaj să protesteze. Au început cu manifestări izolate. După care au invadat străzile din principalele orașe. Au coborât și grupările de anarhiști din munți. Unele erau înarmate până în dinți. Generalii se vedeau confruntați cu veșnica dilemă. Să tragem sau nu în populație, s-au întrebat la o ședință de criză? Concluzia a fost să fugă din țară cât mai aveau la dispoziție aeroportul. Au luat cu ei un contingent de morți vii, conducătorii echipelor de cercetători și toate rezultatele experimentelor. Nu mai aveau nevoie de altceva să-și asigure o retragere liniștită. Dar eșaloanele secunde n-au putut să se retragă decât în cazărmi. Noua conducere a armatei a încheiat un acord cu reprezentații manifestanților. Alegerile urmau să fie organizate în două luni. Au fost reînființate partidele vechi. Scoși de prin ascunzători sau închisori foști lideri politici și puși să candideze. Parlamentul care avea să rezulte în urma scrutinului organizat de urgență era mai divizat ca niciodată. Pe lângă formațiunile resuscitate apăruse și una nouă. Cea a revoluționarilor cei mai radicali. Era condusă de liderii facțiunilor paramilitare care plănuiseră să răstoarne cu forța regimul. Au reușit să intre în noua legislatură. Dar nu cu un procent suficient de mare pentru a impune cooptarea lor în viitoarea coaliție. Restul partidelor s-au unit împotriva extremiștilor. Și i-au exclus până și de la negocierile pentru formarea guvernului. Iar reacția lor a fost să dea o lovitură de stat. Și-au scos bandele într-o noapte pe străzi. Au vandalizat sediile celorlalte formațiuni și au ocupat clădirile principalelor instituții. Guvernul provizoriu a cerut să intervină armata. Dar militarii au refuzat să mai iasă din baze.
Noua conducere a fost numită în funcție chiar pe 12 iunie. Cu această ocazie și-au amintit și de morții vii. Îi lăsaseră până atunci tot în lagăr. Nu se preocupase nimeni de situația lor. Revoluționarii i-au eliberat ca gest demonstrativ pentru revenirea la democrație. Chiar dacă prin toate celelalte măsuri nu făceau decât să instituie o dictatură de altă culoare. Au dispus măsuri represive din primele ore. De teamă că nu aveau destul sprijin popular. Îi vizau pe toți cei care ar fi putut opune vreo rezistență. Oricât de superficiale erau probele împotriva lor. Se uitau în primul rând la origini. Dacă acumulaseră proprietăți în familie și aveau venituri peste medie. Dacă beneficiaseră de favoruri pe vremea fostelor regimuri. Dacă ocupaseră funcții importante sau dețineau afaceri. Aveau nevoie urgentă de fonduri și le confiscau averile. Pe care promiteau să le distribuie păturilor mai sărace din societate. Intenționau să-și facă aliați din cei mai vulnerabili. Au încercat să-i corupă și să-i instige împotriva celor pe care îi numeau privilegiați. I-au mutat în casele de unde îi alungaseră pe foștii proprietari. Le-au împărțit și bunurile. Sau mai exact ce rămasese în urma prădătorilor din eșaloanele superioare ale partidului. Arestau sau trimiteau în exil dușmanii de clasă. Instituiseră o atmosferă de teroare pentru a intimida orice dizidență. Dar în același timp realizau că trebuie să inspire și speranță, nu doar frică. Așa că au convocat o întâlnire a propagandiștilor revoluției. Și i-au însărcinat cu fabricarea de simboluri prin care să fidelize populația. Să stimuleze conformarea voluntară față de noul regim și ideologia lui. Concluzia a fost unanimă – morții vii erau cel mai bun model pentru omul nou pe care voiau să-l construiască. Individul lipsit de însușiri care își duce viața cotidiană fără să aspire la altceva decât i se oferă. Care nu se abate niciodată de la drumul prestabilit. Care nu comentează și nu opune rezistență. Le-au fost restituite casele. Familiile au fost obligate să-i primească înapoi. Au mai dispărut misterios numai câțiva la intervenția unor lideri ai partidului. Restul au fost glorificați în materiale de reeducare ce au împânzit până și satele. Autoritățile vegheau să fie tratați cu respect în orice circumstanțe. Nu au mai fost înregistrate decât incidente marginale. Pentru care făptașii au plătit cu libertatea. Și lucrurile ar fi putut să continue la fel. Dacă nu s-ar fi încăpățânat să-și mențină stilul de viață.
Un nou lider ajunsese la conducerea partidului după moartea cam suspectă a precedentului. Anunțul oficial nu menționa vreo cauză a decesului. Au fost declarate câteva zile de doliu național. Și a fost îngropat cu tot ceremonialul cuvenit unui șef de stat. Noul secretar general era prezentat ca succesorul pe care îl alesese el însuși. L-ar fi nominalizat pe patul de moarte. Ca persoana cea mai potrivită să ducă înainte idealurile revoluției. Stăteau martori chiar membrii biroului politic. Cel puțin aceia care mai continuau să fie în funcție. Nu puțini au fost cei care s-au retras subit după schimbarea de la vârf. Restul care n-au înțeles apropourile au fost denunțați pentru trădare de colegii mai bine orientați. Și au sfârșit încarcerați după o judecată sumară. Alături de cei care aspiraseră ei înșiși la funcția supremă. Noul titular și-a exprimat ambiția să impună și o schimbare de direcție. Sub pretextul de a urgenta realizarea utopiei. Avea de gând să-și consolideze autoritatea din startul mandatului. Și să elimine opoziția care i-ar fi amenințat tranziția la putere. Partidul s-a conformat integral. Societatea l-a urmat în totalitate. Era mai controlată decât oricând în trecut. Se vorbea pe la colțuri cu nostalgie până și despre junta militară. Dar ce să te faci și cu morții vii? Care nu se lăsau abătuți nici în ruptul capului de la drumul lor obișnuit. Îi urmăreau trecând la aceleași ore și pe aceleași rute. Ca o sectă kantiană de idealizare a rutinei. Mergând spre și întorcându-se de la aceleași destinații. Ignoranța lor deplină față de noua traiectorie era considerată o insultă la adresa liderului însuși. Așa că s-a decis să fie distruse toate materialele de propagandă în care figurau ca eroi. Asta până să hotărască și cum să procedeze cu ei mai departe. Au urmat multe ședințe care nu s-au încheiat cu nicio concluzie. Până s-a înscris la cuvânt un tânăr membru de partid cu o ascensiune fulminantă. Avea o idee cum să rezolve problema definitiv. Seniorii erau atât de disperați încât au trecut peste gestul lui impertinent. Ba chiar i-au permis să vorbească. Dacă am cere la ONU să li se dea un teritoriu, le-a propus cu voce tremurândă? Să-și facă țara lor și să ne lase în pace. Liderii s-au uitat unii la alții. Și apoi toți la secretarul general așteptând o reacție. N-a scos niciunul vreun cuvânt. Până nu s-a pronunțat el însuși după o pauză de gândire. Se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu mai trecuseră de mult prin momente atât de tensionate. Transpirau abundent și parcă îi sufocau cravatele înnodate strâns pe gulerele murdare. Când l-au văzut zâmbind pe sub mustață au început să aplaude furtunos. Tânărul a fost felicitat și chiar decorat în ziua următoare. A făcut parte și din delegația care s-a deplasat la New York. Legenda spune că nu s-a mai întors de acolo. A fugit din hotel și a cerut azil politic. Dar trădarea lui nu a stricat totuși planurile regimului. Propunerea a fost votată cu unanimitate în Consiliul de securitate. Toate administrațiile voiau să îngroape subiectul. Doar că s-au aprins discuțiile când s-a pus problema ce teritoriu să aleagă. Au fost respinse pe rând toate propunerile. Pentru fiecare exista cel puțin o țară din vecinătate care se opunea vehement. La un moment dat s-a ridicat tot un tânăr. De această dată din delegația americană. Nu au nevoie să bea și nici să mănânce, le-a spus cu voce sigură. Nu simt frigul și nici căldura, a continuat. Pot fi relocați oriunde, indiferent de condițiile climatice. În mințile ambasadorilor a înflorit aceeași idee. Așa că i-au trimis la polul nord.
Autoritățile i-au strâns de a doua zi cu armata. Și i-au închis în același lagăr în care îi ținuse și regimul precedent. După care i-au transportat cu avioane și vapoare cât de departe au putut să ajungă. De atunci nu i-au mai văzut decât exploratorii care s-au aventurat prin zonă. Unii pretindeau că au mers atât de mult pe rutele lor obișnuite încât au făcut șanțuri prin gheață. Că prezența lor grăbește topirea calotei polare și că ar putea să provoace o calamitate naturală. Dar nimeni nu mai concepea să fie aduși înapoi. Oricare ar fi fost riscurile. Nici măcar organizațiile ecologiste nu au inclus subiectul pe agenda lor de revendicări. Așa cum evită în general orice inițiativă care lezează interesele sponsorilor.