Restaurantul lor preferat avea în centrul terasei un copac. Era mai înalt decât clădirea și lat de abia îl cuprindeau trei persoane. Nu-i cunoștea nimeni vârsta. Nu-i prea știau nici specia. Dacă întrebai chelnerii îți răspundeau cu altă versiune de fiecare dată. Patronul o avea pe a lui. Te mai trezeai că intra și câte un client în discuție. Să nu rateze cumva oportunitatea de a-și da cu părerea. Și în curând erau atente la polemică toate mesele. Nu se ajungea niciodată la vreo concluzie. Într-o zi s-a nimerit și un specialist pe terasă. A părut deranjat când l-a deconspirat unul dintre prieteni. Iar după ce i-au cerut să-i lămurească a mormăit ceva în latină. După care s-a prefăcut ocupat cu mâncarea din farfurie. Să nu-i ceară și alte detalii. Restul clienților l-au privit admirativ și s-au întors la discuțiile lor. Dar ei au căutat pe internet și nici măcar nu exista. Combinase numele altora la întâmplare. Observaseră că-l privea cu uimire de când intrase. S-a tot uitat spre copac și după ce-l întrebaseră. S-a oprit și la plecare să-l analizeze de aproape. De parcă nu-i venea să creadă că nu-l recunoaște. I-a atins trunchiul și i-a mirosit frunzele. Lăsa senzația că o să le și guste. Dar până la urmă s-a abținut de jenă. S-a îndepărtat cu greu și s-a tot uitat înapoi până a ieșit de pe stradă. S-a întors chiar și după ce a dat colțul să mai arunce o ultimă privire.
Circulau multe legende despre copac printre obișnuiții locului. Unii susțineau că ar fi supraviețuit unui incendiu care a mistuit întreaga stradă. Pe el l-ar fi ocolit și nu i-ar fi ars nici măcar o creangă. Trona și a doua zi la fel de impunător printre ruinele carbonizate. Potrivit unora apărea și în fotografiile din presa vremii. După incendiu s-ar fi reconstruit vila în care era acum restaurantul. Proprietarul ar fi vrut inițial să vândă. Dar legenda spune că existase un singur cumpărător. Al cărui plan era să dărâme totul și să construiască un bloc. Ceea ce ar fi presupus și să taie copacul. Proprietarului i s-ar fi uscat cerneala din stilou când a vrut să semneze contractul. Iar după ce a insistat i s-ar fi îndoit penița din aur. Ar fi luat-o ca pe un semn și ar mai fi cerut timp de gândire. Apoi s-ar fi hotărât să renunțe definitiv la vânzare. După un vis pe care a refuzat până la moarte să-l povestească. Povesteau în schimb vecinii că-l surprindeau petrecând seri întregi cu privirea ațintită spre trunchiul copacului. Unii dintre ei se jurau că-l văzuseră chiar vorbind cu el când a mai avansat în vârstă. E mai viu decât tine, i-ar fi replicat unui vecin care îl ironizase. Încă mai are povești de spus și doar eu îl pot înțelege.
Când i-au deschis testamentul le pusese numai două condiții moștenitorilor. Să nu-l taie niciodată. Și să nu vândă terenul din jurul copacului. Atât cât i se întindea umbra. A doua era să-l îngroape sub coroana lui. De ultima nu au mai ținut cont și l-au dus în cavoul bunicilor. După ce nu au reușit să-i sape nicăieri mormântul. Groparii rupseseră lopată după lopată în rădăcini. Se răspândiseră până și sub casă. Dar pe prima nu au mai îndrăznit să o încalce. Nici n-ar fi fost nevoie să-i oblige. Crescuseră cu poveștile despre el și îl considerau aproape un membru al familiei. Între timp devenise un reper al întregului cartier. De ce nu le aduni pe toate într-o carte, l-a întrebat într-o zi? Poate că o voi face, i-a răspuns pe gânduri. Dar până și ideea în sine îi provoca senzația că ar fi comis o impietate. De parcă nu ar fi avut încă o relație suficient de apropiată pentru a-i scrie istoria.
Și-au petrecut multe prânzuri leneșe la umbra copacului. Și cine prelungite târziu în noapte. Era cea mai caldă vară. Așa cum auzi la televizor despre fiecare anotimp de la o vreme. Dar mai caniculară i se părea temperatura lui interioară. Acolo i-a spus prima dată că o iubește. Ea îi spusese din primele zile. Lui i-a luat un timp pentru a se acomoda cu noua ordine a lucrurilor. Trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai făcuse parte din vocabularul lui. I s-a împleticit limba când a pronunțat. Ea nici măcar nu a înțeles inițial ce-i spune. El se aștepta la o reacție. Să-l felicite pentru curaj. Să-l strângă în brațe și să-l sărute. Să-i jure dragoste eternă și altele din aceeași categorie. Dar ea doar a mai luat o gură de limonadă fără miere. Dulceață era destulă în atmosferă. Încă puțină și i s-ar fi aplecat de greață. Știa deja ce simte pentru ea. Nu mai avea nevoie de vreo declarație. A mai luat și el o gură de vin. Ai spus ceva, l-a întrebat după minute întregi de tăcere? Dar cine le mai ținea socoteala. Timpul încetinea la umbra copacului. În tandem cu metabolismul lor amorțit. Se lăsau toropiți de căldură. Cu simțurile moleșite de festin. Paharele se goleau mai lent. Mâncărurile erau savurate în tihnă. Și parcă deveneau mai gustoase cu fiecare amânare. Ca și cum așteptarea le armoniza paleta de arome. Se asortau și ei în gusturi. Și își transmiteau plăcerea unul celuilalt. Pentru a o dubla pe a fiecăruia în parte.
Privit din exterior părea un film care rula cu încetinitorul. O scenă ieșită din imaginația vreunui decadent de finalul secolului. Își mai întorceau uneori ochii spre stradă. Spre mașinile din trafic sau trecătorii grăbiți de pe trotuare. Și se înțelegeau din priviri să mai rămână. Nu mai aveau nevoie să-și spună nimic. Comandau două cafele și un desert pe care să-l împartă. Comunicau prin semne și cu ospătarul. Ea se cuibărea la pieptul lui și moțăia până venea noua comandă. Din care mânca întotdeauna numai jumătate. Și doar la insistențele lui mai lua o singură gură în plus. Îi rămânea mereu o pată de ciocolată pe buze. Pe care i-o ștergea cu un șervețel înainte să o sărute. El își lăsa capul pe spate și admira coroana simetrică a copacului. Nu era niciun pic de vânt. Dar se mișca totuși într-un ritm propriu. Pentru ca razele de soare să se joace pe fața lui. Fără să rămână prea mult într-un singur loc și să-l ardă. De ce să mai plecăm de aici vreodată, îi venea să o întrebe? Privea din nou agitația de afară și i se deschidea un gol în stomac. Ca atunci când ești pasager într-o mașină care accelerează peste limită. Încotro vă îndreptați cu atâta viteză, ar fi vrut să-i întrebe pe toți care treceau fără să intre? Dar până la urmă venea și rândul lor să li se alăture.
Plecau de acolo lipiți unul de celălalt. După ce se dezlipeau cu greu de masa lor obișnuită. Doar că se distanțau cu fiecare stradă. Pe măsură ce se îndepărtau și de copac. Nu mai aveau loc pe trotuar împreună. Se desprindeau să treacă și alte persoane. Renunțau să meargă îmbrățișați. Apoi și să se mai țină de mână. Nu se mai puteau ascunde de soare. Nu-și puteau ascunde nici stările schimbătoare. Parcă și simpla apropiere le devenea insuportabilă. Transpirau abundent și orice atingere le provoca repulsie. Nu se mai priveau în ochi. Să nu le poată fi citite gândurile. Vorbeau în schimb mai mult decât ar fi avut ce spune. Cuvinte rostite la întâmplare. Pe care le alăturau în fraze lipsite de noimă. Și a căror menire nu era decât să umple spațiul care se deschidea între ei. Erau obligați să ridice glasul pentru a se auzi în agitația urbană. Până aveau senzația că se răstesc unul la altul. Le răsunau strident vocile în timpane și încetau să mai asculte. Nu mai erau atenți nici la ce vorbeau ei înșiși. Cu atât mai puțin la ce spunea celălalt. Făceau conversație din inerție. Dar fiecare se gândea la altceva în sinea lui. Le reveneau în minte preocupările obișnuite. Și redeveneau apăsătoare odată cu revenirea în lume. Numărau secundele până se înverzea semaforul. Traversau în alergare să nu rămână la jumătatea străzii. Le venea să bruscheze trecătorii care le blocau calea. Să lovească mașinile care se opreau pe trecere. Ajungeau în pragul unei crize de nervi. Pe care nu și-i puteau descărca decât asupra celuilalt. Își aruncau vorbe grele și se încărcau de regrete. Apoi își căutau privirile după pauza din conversație. Și își cereau iertare tot fără cuvinte. Își căutau mâinile să și le strângă din nou. Dar nu se mai simțea la fel ca înainte. Era un gest de regăsire. Dar în același timp și despărțire.
Un sentiment de nostalgie îi cuprindea pe măsură ce se apropiau de capăt. Se uitau amândoi în spate cu impulsul de a se întoarce. Întâi la umbra copacului. De unde să-și continue traseul până la începutul relației. Drumul înainte se bifurca la următoarea intersecție. Din care nu puteau să iasă decât pe sensuri opuse. Ai spus ceva, venise rândul lui să o întrebe? Nu mai contează, i-a răspuns cu gândurile în altă parte.