Ioana mergea spre casă. Era sâmbătă la prânz. Își petrecuse dimineața în cafeneaua din apropiere, singură. Comandase un latte. Apoi și o prăjitură ca să-și poată continua lectura din Marea bucurie. Nu i-a venit să facă pauză mai devreme. A rămas până a terminat-o. Chiar dacă i-au dat lacrimile când a plecat Cristian. A întors capul spre geam să și le șteargă discret. Dar tot nu i-a dispărut impresia că e privită. De parcă toată lumea își ridicase ochii din telefoane pentru a se uita la ea. I se părea că se lăsase și tăcerea. Și-or fi închipuit că plâng din dragoste, s-a gândit amuzată. Când Ioana plângea tocmai din lipsa ei.
S-a oprit lângă o florărie înainte să treacă strada. Văzuse niște bujori cât aștepta la semafor și nu s-a abținut să-i cumpere. Era încă iarnă. Dar ieșise după multă vreme soarele. Așa că a mai zăbovit un timp în fața blocului. Nu era ca și cum ar fi așteptat-o cineva acasă. A lăsat florile și cartea pe bancă. Și când le-a pus împreună a realizat că se potriveau. Și-a scos telefonul și le-a făcut o poză. Pe care a postat-o cu mesajul the morning after. Cu o zi înainte fusese 14 februarie. A verificat de câteva ori cine i-a văzut povestea. Nu era prea multă activitate. Oamenii avuseseră program cu o seară înainte. Și se trezeau oricum mai târziu sâmbăta, a căutat o scuză. I s-a făcut răcoare și s-a hotărât să intre în casă. Îi înghețaseră degetele pe telefon. Și-a tras gluga pe cap și a plecat cu mâinile adâncite în buzunare. Abia când ajunsese deja la scară și-a amintit de buchet și de roman. S-a uitat spre bancă și erau încă acolo. Dar nu s-a mai întors să le recupereze. Poate le găsește o persoană care are cui să le dăruiască, și-a spus în gând. Și a urcat pe scări să mai facă mișcare.
Când a intrat în apartament i s-a părut că o înăbușe liniștea. Și a mers direct încălțată să deschidă un geam. Simțea nevoia să intre și zarva de afară odată cu aerul rece. Abia după ce s-au auzit vocile din stradă a putut respira din nou. Își plănuise să citească toată ziua. Dar nu s-ar mai fi apucat de încă o carte. Îi era frică să nu fie tot o poveste cu final trist. Îi venea uneori să le înceapă de la sfârșit. Și să citească restul numai după ce se asigura că nu o vor face să sufere. Mai bine m-aș apuca de curățat florile, s-a gândit. Le cam neglijase în ultima vreme. Deși își petrecuse mult timp în casă. Cel puțin mai mult decât avea obiceiul. Și cu siguranță mult peste cât și-ar fi dorit. Dar n-a apucat nici să înceapă că s-a auzit soneria. S-a uitat pe vizor și nu se vedea nimeni. Cine e, a întrebat fără să primească vreun răspuns? A mai așteptat o vreme. Dar nu a mai sunat și a doua oară. Până la urmă a deschis totuși să verifice. Și a găsit buchetul uitat pe bancă. Cineva îl lăsase în fața ușii împreună cu un bilet. L-a deschis să-l citească. Te rog să primești înapoi florile, scria pe spatele unui cupon de reducere la cafenea. Era păcat să se ofilească în frigul de afară. Îmi voi permite totuși să împrumut romanul. Am observat că-l terminaseși oricum. Ți-l voi returna și pe acesta cum îl citesc. Cu mulțumiri…
S-a gândit cine ar putea să-i joace o farsă. Dar niciunul dintre prieteni nu locuia în zonă. Poate era unul dintre clienții de la celelalte mese, și-a spus. Ar fi explicat și cuponul de reducere. Încerca să-și amintească fețele lor. Dar nu le privise cu atenție. Așa cum avusese senzația că o priviseră ei. Dacă m-a văzut cu buchetul însemnă că m-a urmărit și în drum spre casă, a realizat dintr-odată. Și a trecut-o un fior prin tot corpul. A închis ușa și a încuiat-o de trei ori. De unde știe la ce apartament locuiesc, s-a întrebat? Își amintea că nu intrase nimeni după ea în scară. Poate mă urmărește și acum, își repeta în gând. S-a mai uitat o dată prin vizor și tot nu vedea nicio persoană. Asculta cu atenție dacă se aud pași. Dar nu răzbătea niciun zgomot prin ușa închisă. S-a întors până la urmă în living. Și pe drum s-a oprit să verifice fiecare cameră. Simțea nevoia să tragă draperiile în mijlocul zilei. A lăsat biletul pe masă și l-a privit cu suspiciune de la distanță. Ca pe un intrus care se lăsase prins de bunăvoie. Nu știa ce să facă. A sunat o prietenă să-i povestească. Dar i-a refuzat invitația de a rămâne la ea peste noapte. Cu fiecare oră devenea totuși mai curioasă. Și în același timp mai puțin temătoare. Și-a făcut curaj și să meargă la ghenă. Chiar dacă a cam luat-o la fugă înapoi pe trepte. Refuza să o recunoască până și în sinea ei. Dar parcă sperase la un nou bilet când ieșise din casă.
L-a primit a doua zi la prânz. Împreună cu romanul. M-a ținut treaz până târziu, îi scrisese. Și mult timp după ce am terminat-o. Nu-i stă bine și unui bărbat să plângă. Mai ales unuia trecut de o anumită vârstă. Dar mi-a trezit amintiri care încă mă apasă. Nu știu dacă ai trecut prin asemenea experiențe. Mi s-a părut că empatizai totuși cu personajele. După reacția emotivă din cafenea. În special cu el îmi imaginez. Nu mi te închipui lăcrimând pentru altcineva decât Cristian. Deși adevărata victimă e Lilo. Condamnată la o viață cu alde Pitschau. Aș fi curios să-mi spui ce gândești. Știu că e un obicei străin pentru generația ta. Dar poate îmi vei scrie și tu câteva cuvinte. De mână, pe hârtie. Precum scrisorile din vremuri când nu te născuseși încă. O poți lăsa pe aceeași bancă, se încheia mesajul. Se și semnase de această dată. Cu o singură literă, V.
Nu știu cine ești și nu prea îmi place cum ai intrat în viața mea. Îți fac această singură concesie doar pentru a te ruga să încetezi. Dacă vrei să ne cunoaștem n-ai decât să te prezinți în persoană. Recunosc că mi-ai trezit suficient interesul cât să nu-ți întorc spatele din prima. Dar o voi face cu siguranță dacă vei continua să mă urmărești. Bănuiesc că nu mai are rost să mă semnez din moment ce știi atâtea despre mine, i-a scris pe o foaie ruptă dintr-un caiet de facultate. A pus-o într-un plic și a lăsat-o pe bancă. Ar fi vrut să-l urmărească și ea. Doar că geamurile apartamentului erau de cealaltă parte a blocului. A rămas un timp pe altă bancă mai retrasă. Dar și-a dat seama că n-o să vină după scrisoare cât e acolo. Așa că s-a ridicat să meargă din nou la cafenea. Și-a comandat numai un macchiato. Și acela la pachet din grabă să verifice dacă mai era plicul. Iar când s-a întors chiar dispăruse. A cuprins-o iarăși senzația că e urmărită. A grăbit pasul să ajungă mai repede. Și la intrarea în bloc s-a intersectat cu un bărbat care aștepta liftul. I s-a părut că se uită la ea suspect. S-a gândit că poate fi el și a fugit pe scări. I-au căzut de trei ori cheile din mână până să descuie. Nu mai nimerea încuietoarea de tensiune. Când a intrat în casă simțea din nou că se sufocă. A ieșit pe geam la aer să-și revină. Dar l-a închis speriată după ce a observat un alt bărbat care o privea din stradă. Putea să fie oricine. Să o aștepte oriunde. A realizat că are un atac de panică. Nu-i venea nici să rămână în casă. Dar nu avea curajul să plece nicăieri. Așa că și-a sunat aceeași prietenă și a întrebat-o dacă mai poate să-i țină companie. A venit după vreo oră. Au văzut o comedie romantică și au dormit în același pat.
Când a condus-o dimineața a găsit o nouă scrisoare. Pe care nu a vrut să i-o arate și prietenei. A ascuns-o în mânecă și a păstrat-o să o citească singură. Mai avea puțin și o împingea afară din casă de nerăbdare. Se mai liniștise și îi revenise curiozitatea să afle mai multe despre el. M-aș fi prezentat în persoană, îi scrisese V. Dar mă tem că ar fi fost degeaba. Pentru că nu m-ai fi putut vedea. Te-ai fi uitat prin mine la fel ca toți ceilalți. Și ai fi trecut mai departe să-ți continui drumul. Ca și cum nu ar exista nimic între tine și destinația pe care vrei să o atingi. Eu nu mai pot fi atins pentru că am încetat să mai fiu o destinație. Sunt doar capătul unui drum în pantă și cu serpentine. De tipul celor pe care majoritatea preferă să le ocolească.
Începi să devii cam ermetic, i-a răspuns Ioana. Nu am înțeles mai nimic din ultima ta scrisoare. Asta dacă era ceva de înțeles și nu a fost doar un joc de cuvinte. În continuarea celui de-a v-ați ascunselea cu mine. La care îți reamintesc că nu mi-am dat acordul să particip. Te-aș ruga să-mi explici ce urmărești să obții din partea mea. Și de ce ai inițiat tot acest dialog. Dacă nu vrei să devină de acum încolo doar un monolog, a încheiat pe un ton amenințător. Nu se lungise prea mult în scris. Avea senzația că o face vulnerabilă. Iar planul Ioanei era oricum altul. Continua schimbul de mesaje ca să-i întindă o capcană. Avea de gând să meargă la o vecină în vârstă. Sub pretextul unei vizite de curtoazie. Și să aștepte oricât era nevoie în fața geamului. Să-l prindă când vine după scrisoare. Se uita pe fereastră. Și încerca să fie atentă și la conversație. Când a văzut hârtia ridicându-se ca luată de vânt. Deși era sigură că o acoperise cu o piatră. S-a oprit în aer și s-a deschis. A rămas așa câteva secunde. După care s-a închis la loc și a dispărut.
A improvizat o scuză și a fugit să o recupereze. Dar nu mai era de găsit nicăieri. De parcă trecuse în altă dimensiune. S-a întors la vecină cu gândul să o rescrie și să o ducă înapoi. A mai rămas doar câteva minute din politețe. Dar la ușă a găsit o nouă scrisoare. Deci o găsise și el pe a ei. A deschis-o până să intre în casă și a citit-o pe nerăsuflate. Am inițiat corespondența dintre noi pentru că nici tu nu pari să fi ieșit la strada principală, îi scrisese în același stil. Mai degrabă avansezi pe un drum lăturalnic despre care nu știe nimeni unde duce. Și pe care se aventurează numai cine se plictisește de traseele aglomerate dintre locurile comune. O să mă opresc aici cu „jocurile” pentru a nu fi și ultima noastră conversație. Îți voi explica data viitoare de ce nu puteam să mă prezint altfel decât în scris. Mai scrie-mi și tu până atunci dacă vrei. O să fiu prin apropiere.
Ioana a recitit ambele scrisori toată seara. Dar nu a știu ce să-i răspundă. Așa că s-a hotărât să aștepte explicațiile lui. O aștepta și o noapte la fel de albă ca hârtiile pe care nu le putuse umple. A ațipit abia spre dimineață și a avut un coșmar. Era pe un drum pe care nu-l cunoștea. În fața ei mergea un bărbat pe care nu-l mai văzuse. La un moment dat s-a oprit. Și-a rotit fața la spate și i-a spus că se va face noapte în curând. După care a dispărut în bezna ce o înconjurase dintr-odată. Și din întuneric au început să se apropie perechi de ochi din toate direcțiile. S-a trezit lac de transpirație. I se părea că apartamentul devenise o saună. S-a ridicat să deschidă geamul. Și când a tras draperiile l-a văzut pe bărbatul care o privise din stradă. Se cățărase până la etaj și încerca să intre pe fereastră. A țipat și a vrut să fugă din casă. Dar la ieșire o aștepta cel de la lift. S-a închis până la urmă în living și a blocat cu un scaun clanța. Dar cineva i-a strecurat un plic pe sub ușă. L-a deschis și nu se vedea nimic înăuntru. Și-a băgat totuși mâna să verifice. Și s-a tăiat într-o hârtie. Ultima imagine care îi rămăsese în minte era cea a degetelor pline de sânge. Dar s-a trezit cu impresia că mai urmaseră și alte vise într-unul singur. A reușit să adoarmă la loc după ce s-a zvârcolit vreo oră în așternuturile ude de transpirație. Doar că s-a ridicat din pat mai obosită decât se culcase. S-a uitat la ceas și a realizat că dormise până mai târziu decât avea obiceiul. Așa că a fugit imediat după scrisoare. Și era acolo unde o aștepta mereu.
În urmă cu niște ani am trecut printr-o despărțire, îi scria V. A fost și ultima mea relație. N-aș putea să-ți spun exact motivul pentru care s-a terminat. Erau prea multe diferențe între noi probabil. Dintre care unele s-au transformat cu timpul în incompatibilități. Nu mai credeam niciunul într-un viitor împreună. Ea nu-și găsea locul în lumea mea. Eu nu mai făceam parte din planurile ei. Am continuat să mai vorbim o vreme. Din ce în ce mai rar. Și numai când mă căuta ea. Eu renunțasem să o mai sun. Până a renunțat la rândul ei și la telefoanele de complezență. Au început să treacă zile fără niciun semn. Apoi săptămâni întregi. Și am lăsat-o să dispară complet din viața mea. Pentru a dispărea și eu din a tuturor. M-am închis în casă pentru multă vreme. Și când am ieșit din nou am observat că nu mă mai vedea nimeni. Am crezut inițial că am murit și îi bântuiam pe cei vii ca o fantomă. Dar nu era nimic atât de tragic. Devenisem numai invizibil. Nu pot fi văzut și nici auzit. Doar pot scrie și pot fi citit. Așa că m-am retras în realitatea virtuală. Unde îmi postez gândurile ca într-un fel de jurnal public. Nu mai contează pentru mine că mă expun. Nu m-am obosit nici măcar să folosesc un pseudonim. Din moment ce oricum nu mă vede nimeni. Cel puțin nu așa cum te-am văzut eu pe tine la cafenea. Te întorseseși să-ți ștergi lacrimile când s-a întâmplat să trec prin față. Și m-am întrebat ce fel de persoană mai plânge la romane. Te-am așteptat să pleci și am mers în spatele tău. Are și invizibilitatea avantajele ei. Poți să te apropii de cineva fără să-i atragi atenția. Fără să fi băgat în seamă. Aș fi vrut să-ți cumpăr eu florile. M-am așezat pe banca de lângă tine când te-ai oprit. M-am dat la o parte din poză chiar dacă nu m-ai fi observat. Ți-am văzut profilul când ai intrat să o postezi. Apoi te-am acompaniat până la apartament. Și m-am întors să iau cartea și buchetul. Ți-am lăsat bujorii la ușă și am plecat să citesc romanul. M-ai citit și tu pe mine a doua zi și mi-ai răspuns. A trecut o vreme de la ultima mea conversație. Nu cred că mai pot fi un partener foarte atractiv. Dar nu mi-aș dori nici să ne oprim aici. O să-ți respect totuși decizia oricare ar fi.
S-a apucat să-i răspundă cum a terminat de citit. După care a plecat să-i lase scrisoarea pe bancă. A simțit nevoia să se așeze și să mai rămână o vreme. Îi scrisese doar câteva rânduri de nerăbdare să primească una nouă de la el. S-a gândit să mai adauge ceva și a scăpat-o din mână de grabă. Dar s-a oprit în aer în fața ei. De parcă cineva o prinsese din zbor. S-a uitat mai atent și i s-a părut că distinge conturul unei mâini. Apoi i-a auzit vocea. Poftim, îi spusese V! Ioana s-a întins să ia scrisoarea și din greșeală l-a atins și pe el. Când a ridicat privirea începuse să-i distingă și conturul feței. Mă poți vedea, a întrebat-o după ce a rămas cu ochii spre el? Cred că da. Mă poți și auzi, a întrebat-o din nou? Ioana a continuat să-l privească tăcută. Chipul i se descoperise complet. Apoi și restul corpului. Arăta cum și-l imaginase pe Cristian. Înalt și tras la față. Cu trăsături distinse și sublimate de vârstă. Părul și barba ușor încărunțite. Puțin aplecat de povara experiențelor trecute. Dar cu o postură încă impunătoare. Mișcări studiate și gesturi elegante. Ioana nu se mai sătura să-l urmărească. Se așezase lângă ea pe bancă. Erai de mult aici, l-a întrebat? Te așteptam să cobori cu scrisoarea. M-am ridicat să-ți fac loc când te-am văzut. Acum îmi poți spune numele tău complet? Mă cheamă Valentin. Ce program ai pentru restul zilei, Valentin? Îi plăcea cum sună din gura ei. A continuat să-l repete în minte ca un ecou. Niciunul, i-a răspuns. Dar pentru restul vieții, îi venea să-l întrebe? S-a mulțumit totuși cu o simplă invitație la cafea. Mergeau împreună ca niște cunoștințe vechi. De-a lungul aleilor pe care le străbătuseră de atâtea ori singuri. După câțiva pași i-a strâns puternic mâna. De parcă ar fi vrut să se asigure că nu va dispărea din nou. Valentin a înțeles atunci că nu va mai pleca nici ea din viața lui. La întoarcere au trecut pe lângă niște copii. Se împărțiseră în echipe și jucau fotbal între două porți improvizate. Le-a scăpat mingea în afara terenului. Și l-au strigat pe el să le-o înapoieze. Nu mai era invizibil nici pentru ceilalți. Cu Ioana la brațul lui.