România traversează, pe fondul președinției rotative, una dintre rarele perioade în care temele europene se bucură de atenție în media. Însă nu și de o dezbatere propriu-zisă care ar presupune cel puțin exprimarea unor puncte de vedere divergente. Consensul favorabil la adresa cursului Uniunii Europene denotă letargia actorilor publici în raportarea la evoluțiile de nivel supranațional. România își menține reticiența de a se poziționa tranșant în dezbaterile europene, asumându-și o neutralitate sterilă ce denotă mai degrabă inconsistență decât pretinsa moderație. Prestația autorităților de la București la conducerea instituțiilor comunitare se anunță în aceeași măsură de irelevantă ca activitatea reprezentanților autohtoni la Bruxelles. Așteptările pesimiste sunt cu atât mai îndreptățite dacă luăm în considerare și distribuția ineptă de la vârful statului sau falia dintre putere și opoziție.

Protagoniștii interni reacționează la provocările externe numai dacă le amenință interesele domestice, adoptând o postură defensivă până și când se încumetă să emită critici, pe care le formulează deliberat cu superficialitate pentru a eluda fondul problemei. Așa cum explicam într-un comentariu anterior despre servitutea ideologică, „[c]hiar și în rarele situații când îndrăznesc să-și exprime dezaprobarea la adresa unei inițiative de proveniență vestică (de obicei numai dacă sunt vizați direct), participanții la dezbatere publică încearcă să-și afișeze loialitatea restricționându-și criticile la speța în cauză pentru a evita să blameze entitatea de origine sau construindu-și discursul pe o structură argumentativă similară ce le permite să invoce pretexte atenuante menite să acrediteze ideea unei banale confuzii provocate de, spre exemplu, comunicarea lacunară, devenită scuza predilectă a oricărei divergențe externe.”
Atenția mediatică de care se bucură Uniunea Europeană în contextul președinției rotative evidențiază suplimentar absența unor voci articulate cu orientare eurosceptică din ecuația dezbaterii publice interne. Electoratul critic la adresa prestației instituțiilor comunitare se vede încă o dată lipsit de opțiuni frecventabile în perspectiva alegerilor pentru legislativul european. România se dovedește în continuare defazată în raport cu evoluțiile din restul continentului într-o perioadă în care nemulțumirile la adresa Uniunii Europene generează alternative politice de factură anti-establishment în majoritatea statelor membre. Partidele apărute recent pe scena locală practică, din contră, un discurs vehement integraționist în sensul racordării la inițiativele cele mai radicale de aprofundare a uniformizării comunitare. Clasa politică autohtonă pare incapabilă să distingă între cursurile alternative pe care le-ar putea urma proiectul european, cu atât mai puțin să-și imagineze un viitor în afara construcției.
În ciuda obtuzității elitelor autohtone, șocul crizelor structurale ale eșafodajului comunitar se resimte la nivelul publicului larg și în România, cota de popularitate a Uniunii Europene înregistrând un declin gradual ce demonstrează potențialul electoral al unui proiect cu orientare eurosceptică. Absența unor asemenea inițiative reprezintă o probă suplimentară a precarității culturii democratice, cu o scenă politică ignorantă la adresa stimulilor dinspre societate.
Dezbaterea pe marginea Uniunii Europene ar trebui să vizeze în principal transformările suferite de aranjamentele constituționale ale statelor membre și implicațiile acestor mutații sistemice pentru calitatea reprezentării democratice. În realitate, discuția fundamentală privind transferul de suveranitate la nivelul instituțiilor supranaționale este ocultată prin amplificarea unor teme secundare menite să potențeze latura emoțională a disputei și să marginalizeze vocile articulate din spațiul public. Eticheta de eurosceptic este însoțită adeseori de cea de xenofob sau rasist, dizidența de la consensul integraționist fiind suprimată prin acuzații infamante de racordare la curente ideologice sau regimuri controversate. Conceptul a suferit denaturări semantice ajungând să fie asociat cu orice personaj a cărui prestație este interpretată ca opusă „valorilor europene”, sintagmă cu un conținut ideatic diluat ce se depreciază suplimentar prin utilizarea excesivă și inadecvată, sau chiar să fie tratat patologic ca o afecțiune psihică declanșată pe fondul unor experiențe traumatice.