Duminica următoare a mers la Biserică. S-a trezit cu un sentiment de speranță pe care nu putea să și-l explice. Cel puțin nu prin rutina perioadei recente. Era la capătul încă unui sfârșit de săptămână în care nu se întâmplase nimic. Nu ieșise din casă decât pentru niște ture de parc în alergare. Telefonul îl uitase pe silențios. Nu l-ar fi deranjat oricum prea des. Aceleași invitații pe care prefera să le refuze. În aceleași locuri și de la aceleași persoane. Ar fi trebuit să fie recunoscător că îl mai căuta totuși cineva, se gândi Cristi. La cât dezinteres afișează de câte ori e în compania altora. S-a închinat și i-a mulțumit lui Dumnezeu că nu a rămas complet singur. Că se poate bucura în continuare de familie și de prieteni. Își reproșa ingratitudinea pentru toate cadourile pe care le primea zi de zi. Ducea o viață atât de privilegiată și totuși se preocupa numai de ce avea impresia că îi lipsește.
Când a simțit că îl prinde cineva de mână. A recunoscut-o imediat și a strâns-o puternic. Dar nu îndrăznea să-și întoarcă privirea. Se temea că e doar o himeră și nu voia să o risipească. La fel ca atunci când rămânea ore întregi cu ochii închiși după ce o visa. Magda și-a lăsat capul pe umărul lui și a simțit o lacrimă pe frunte. Acolo unde mai târziu avea să curgă mirul. S-a întins și l-a sărutat pe obrazul umed. Plângea și ea de când intrase și îl văzuse retras lângă icoana Bunei Vestiri. Cu atitudinea că nu merită să mai ceară nimic. Că a primit deja prea multe și nu a încetat niciodată să fie nemulțumit. Știam că numai Dumnezeu ne mai poate aduce împreună, i-a șoptit Cristi după ce și-a făcut curaj să o privească. Observase că purta cadoul pe care i-l făcuse de Crăciun deși erau deja separați. Cel pentru aniversarea ei rămăsese nedeschis. Magda i-a pus degetul pe buze să tacă. Nu mai aveau niciun rost cuvintele. Toate acele explicații care nu făcuseră decât să le complice relația. S-a terminat cu mesajele lungi pline de ipoteze. Cu telefoanele scurte lipsite de concluzii. Era în sfârșit liniște între ei. Chiar și numai pentru scurtă vreme. Din strană răsuna Iubi-Te-voi Doamne.
Mă bucur să vă revăd împreună, i-a întâmpinat preotul. Îl observase pe Cristi venind singur de la un timp și înțelesese ce se petrecuse. Chiar dacă orice discuție între ei se rezuma la un schimb de complezențe. Liturghia s-a terminat și au plecat împreună spre restaurantul favorit. Încă nu îndrăzneau să rostească niciun cuvânt. Dar se înțelegeau din priviri încotro se îndreaptă. Cristi ar fi vrut să îi spună că își dorește ca tot restul vieții lor să fie ca în acele momente. Dar Magda se gândea că nu va mai putea amâna mult confesiunea. Ultima limită fusese încălcată. Se simțea vinovată că îi provoca din nou speranțe. Când știa că el nu va putea trece niciodată peste ce se întâmplase. Ar fi prelungit la infinit starea de pace dintre ei. Despre care înțelegea că nu poate fi decât un armistițiu temporar. Care urma să degenereze într-un război total al cărui singur deznodământ era distrugerea reciprocă.
Își amintea de primele luni de relație. De sentimentul că restul vieții celuilalt îi aparține. Atunci nu era numai o iluzie. Atunci totul era încă posibil între ei. Un nou început pe care îl căutaseră separat. Pentru a-și găsi finalul împreună. Se uită mai atentă la Cristi și observă că îi albise mai tare barba. Era mai tras la față și hainele arătau mai largi pe el. Parcă nu reușea să-și mai ascundă la fel de bine vârsta. Dar toate schimbările îi confereau un farmec diferit. Care îl făcea și mai atractiv pentru Magda. Părea mai onest ca niciodată. Simțea că poate avea încredere deplină în sinceritatea lui. Așa cum nu îndrăznise să aibă înainte. Suspicioasă că ascundea ceva în spatele zâmbetului de superioritate.
Când au intrat în restaurant au realizat că nu-și desprinseseră mâinile nicio secundă. S-au așezat unul lângă celălalt pe canapea să poată rămâne îmbrățișați. N-au avut nevoie să vadă meniul. Dar au scos primele cuvinte. Pe care ar fi preferat să le comunice prin semne chelnerului. Cristi realizase că e ceva în neregulă cu Magda. Și încerca la rândul lui să amâne pe cât posibil orice lămurire. Chiar dacă fiecare prelungire făcea și mai greu de tolerat deznodământul. Parcă își dorea să fie complet distrus. Șters de pe fața pământului. Ca în epicentul unei explozii nucleare. Să i se oprească inima pe loc când va primi vestea pe care o anticipa. Să-și găsească finalul atunci și acolo. Pentru că nu mai concepea un viitor în care să nu plece împreună spre casă. Spre casa lui care să devină a lor.
Și atunci s-a auzit vocea Magdei: Cristi, trebuie să îți spun ceva.