În timp ce majoritatea statelor afectate de pandemie se întorc treptat la normalitate, cel puțin în privința regimului libertăților civile, România pare să fi ratat deocamdată ieșirea din criza sanitară. Evoluția numărului de cazuri raportate post starea de urgență demonstrează eșecul guvernului și al instituțiilor din subordine în a limita răspândirea virusului. Administrația PNL se regăsește printre cele mai slab performante din Europa chiar dacă s-ar putea spune că a beneficiat de condiții oarecum privilegiate, singura provocare inedită fiind reprezentată de revenirea diasporei între granițe. Pe de o parte, virusul a ajuns mai târziu în România, permițând guvernului să exploreze reacția altor state și să-și pregătească din timp intervenția. Pe de altă parte, în contrast cu evoluțiile contrare din ultimele săptămâni, autoritățile s-au bucurat inițial de un grad ridicat de conformare socială la măsurile dure de combatere a epidemiei, spre deosebire de administrațiile care au fost nevoite să gestioneze proteste încă din startul crizei.
Așa cum au observat și alți comentatori, o cauză principală a rezultatelor proaste este reprezentată de abordarea centralizată a măsurilor de combatere a epidemiei, după modelul socialist care a stat la baza sistemului autohton de sănătate. Județele și localitățile care au raportat un număr redus de infectări, precum și cele care au stabilit recordurile interne au fost și continuă să fie supuse unui regim similar ce pare a fi gândit mai degrabă pentru a gestiona situația celor din urmă, în cazul primelor fiind de natură doar să provoace daune colaterale, atât umane cât și economice. Prin urmare, dincolo de incompetența proverbială a aparatului statal, care nu poate fi pusă numai în seama actualului executiv cu o prezență nu tocmai îndelungată la Palatul Victoria, prestația cabinetului ministerial relevă și cunoscutele carențe ideologice ale partidului care îl formează. Prin refuzul unei abordări descentralizate, PNL își afișează încă o dată deficitul de liberalism, cel puțin în accepția clasică (europeană) a termenului pentru care subsidiaritatea reprezintă o componentă esențială.
O altă cauză a prelungirii crizei sanitare după epuizarea stării de urgență este activitatea deficitară a autorităților pe parcursul lunilor de restricții maximale. Evoluția numărului de cazuri arată că ceea ce ar fi trebuit să reprezinte obiectivul principal al perioadei de carantină generalizată, acela de a identifica și izola focarele de infecție, a fost ratat aproape în totalitate. În continuarea observației anterioare, relaxarea putea fi gestionată mai eficient printr-o abordare zonală, pentru județele sau localitățile care încă mai raportau numere ridicate de infectări spre finalul stării de urgență impunându-se cel mai probabil o prelungire a restricțiilor.
La capitolul rezervat cauzelor s-ar putea adăuga în următoarea perioadă și decizii greu de justificat în termeni rezonabili, precum relocarea unor pacienți de COVID-19 în spitalele unor localități care nu înregistraseră până la momentul respectiv niciun caz de infectare, riscând ca intervenția autorităților să conducă la apariția de noi focare în loc să prevină răspândirea virusului.
Deși era menită să reprezinte un suport pentru guvern în confruntarea cu o situație limită, comunicarea deficitară a acutizat percepția negativă asupra performanței cabinetului, în primul rând prin excesele de limbaj în susținerea măsurilor catalogate tot mai frecvent ca exagerate sau chiar abuzive. Cu totul inoportun și contrar așteptărilor tradiționale la adresa președintelui de a echilibra dezbaterea publică și a media consensul între taberele opozante sub presiunea situației de criză, până și intervențiile de la Cotroceni n-au făcut decât să tensioneze atmosfera distopică prin deschiderea unor noi fronturi interne. De altfel, culpabilizarea publicului se înscrie printre cele mai dăunătoare erori de comunicare pe care le poate comite un actor politic. Experiența în gestionarea comunicării de criză (și nu numai) relevă că tactica de a transfera vina pentru eșecuri unor grupuri din societate nu poate fi decât pierzătoare. Și nu este singura greșeală flagrantă de care se fac vinovate echipele de comunicare ale puterii.
Transpunerea măsurilor guvernamentale într-un format inteligibil publicului larg reprezintă o condiție elementară pentru atingerea unui nivel de conștientizare socială și conformare voluntară care să le faciliteze succesul. Argumentarea convingătoare a necesității de adoptare sau menținere a unor măsuri restrictive, de tipul celor impuse de pandemia COVID-19, este condiționată și de furnizarea sistematică a informațiilor și explicațiilor necesare pentru a stimula o conduită responsabilă din partea receptorilor, o altă componentă a procesului de comunicare pentru care echipa guvernului nu primește nici măcar notă de trecere.
Ce-i drept, nu doar guvernul României se confruntă cu dificultăți la acest capitol, piedicile unanime din calea unei comunicări eficiente pentru administrațiile statelor afectate fiind reprezentate de progresul lent în cercetarea medicală și fluxul informațional contradictoriu dinspre specialiști. În absența diagnosticelor concludente pe baza cărora să poată fi propagată o percepție coerentă și unitară asupra fenomenului, teoriile divergente emanate de instituțiile medicale au pus autoritățile din întreaga lume în postura de a prelua speculații ulterior infirmate și retractate.
Revenind între granițele interne, nemulțumirea la adresa prestației autorităților tinde să impulsioneze răspândirea comportamentelor iresponsabile, riscând să conducă la neutralizarea impactului oricăror măsuri viitoare. Răbdarea publicului autohton pare a se îndrepta spre epuizare pe fondul seriei de erori administrative care amână revenirea la normalitate. Reacțiile critice au culminat odată cu lansarea în spațiul mediatic a scenariului reinstaurării stării de urgență, pentru ca dezbaterea contondentă cu privire la îndreptarea compromițătorului viciu de constituționalitate din legislația dedicată pandemiei să incite germenii unei revolte civice.
La extrema contestatarilor guvernului, o mișcare de opoziție la măsurile de combatere a epidemiei începe să prindă contur în stradă. Ambasadorii comportamentului responsabil, simbolizat în spațiul public de purtarea măștilor de protecție, asistă siderați cum fostul bastion din perioada manifestațiilor anti-PSD, Piața Victoriei este ocupată de ”negaționiștii” pandemiei identificați în discursul progresiștilor cu extrema opusă. Cu apetitul stârnit de glorificarea mediatică a protestelor de masă, societatea autohtonă ne arată din nou că a prins gustul activismului în majoritatea segmentelor componente. De altfel, contaminarea spectrului politic și ideologic cu virusul revoluționarismului se prezintă drept una dintre cele mai dăunătoare consecințe ale procesului mai vechi de migrație a mainstream-ului spre stânga.
Așa cum subliniam și după prima manifestare a mișcării, platforma alogenă care se dorește a fi importată ca suport ideologic nu rezonează, cel puțin deocamdată, cu o masă critică din societatea românească, de unde și participarea modestă la acțiunile pe care le inițiază. Autoritățile reușesc însă contraperformanța de a-i furniza argumente suplimentare și un plus de legitimitate cu fiecare nou eșec administrativ sau exces comunicațional în demersurile de combatere a epidemiei. Inclusiv reacția la protestele din ultima săptămână denotă cel puțin lipsă de imaginație prin recursul la tactica previzibilă de a învinovăți inamicul de serviciu, opoziția personificată de PSD, în loc să inițieze un dialog care să anuleze potențialul de creștere al fenomenului prin dezamorsarea punctuală a criticilor și revendicărilor contestatarilor.