Un portret al politicianului recent nu poate face abstracție de simptomele unei vieți intelectuale modeste. Cu un discurs lozincard cosmetizat prin recursul la termeni de specialitate și un repertoriu declarativ compus din formule standard banalizate prin utilizare în exces, reprezentanții generației tinere își devoalează lipsa de substanță atunci când sunt confruntați cu realitatea complexă a politicii de astăzi și, mai ales, de ieri. Provocarea de a comenta evenimente istorice le reliefează, poate cel mai elocvent, atât lacunele educaționale, cât și slăbiciunea discernământului. Intervențiile lor reprezintă deseori un amestec de imaturitate, impertinență și incultură, cu efecte toxice pentru sănătatea dezbaterii publice.
Relevante în acest sens sunt rechizitoriile instrumentate unor personalități din trecut cu episoade controversate în biografie, încheiate aproape invariabil cu verdicte categorice de condamnare și urmate de solicitări vehemente de excludere din spațiul public care pot ajunge până la inițiative legislative sau sancțiuni legale. Cei care îndrăznesc să procedeze contrar riscă, cel puțin, să fie linșați mediatic de hoardele de activiști aflați sub influența anumitor formatori de opinie. Ironic este că, în raportarea la actualitatea politică, procurorii gândirii au tendința să comită același tip de erori pe care le reproșează personalităților intrate în colimator, practicând o dialectică maniheistă ce îi constrânge la compromisuri în susținerea acordată necondiționat taberei identificate cu binele absolut, de unde și dubla măsură în atitudinea față de arhitectura constituțională, mecanismele democratice sau practicile instituționale.
În momentele de maximă încordare intelectuală, politicianul recent încearcă, cel mult, să reproducă stilul sarcastic-impulsiv al vectorilor mediatici la modă, testându-și dexteritatea în proferarea de acuzații infamante preluate din arsenalul ideologilor corectitudinii politice. De cele mai multe ori, însă, sunt preferate răspunsurile evazive care ocolesc fondul problemei și, prin urmare, scutesc respondentul de afirmarea unor convingeri personale, atunci când există. Pentru că incoerența pozițiilor asumate în spațiul public poate să denote nu doar oportunism sau o dispoziție suspectă la compromisuri, motivată eventual de vulnerabilitatea la santaje sau presiuni, ci și fragilitatea opiniilor exprimate în absența unor fundamente doctrinare solide, camuflată de retorica agresivă sau de recursul la instrumente din recuzita activiștilor civici.
Vârsta fragedă sau experiența limitată nu reprezintă singurele explicații pentru comportamentul infantil și pretențiile de infailibilitate ale tineretului cu carnet de partid. În pofida CV-urilor încărcate ce menționează, în tot mai multe cazuri, absolvirea unor studii de profil la universități cu oarecare prestigiu (de preferință din străinătate), politicianul recent se remarcă adesea prin ignoranță și o înțelegere epidermică a fenomenelor interne sau internaționale. Comentariile sale reproduc cu fidelitate interpretările „autorizate” de familia politică de la care se revendică, eventualele contribuții originale fiind, mai degrabă, de ordin formal și nu conceptual, ornamente stilistice pe o structură ideatică ce îi rămâne inaccesibilă în profunzime.
Așa cum vechea clasă politică a încarnat trăsăturile societății post-comuniste, tinerii politicieni sunt reprezentativi pentru generația din care fac parte: absolvenți ai unui sistem de învățământ schizofrenic – a cărui istorie recentă pendulează între reforme brutale și restaurații obtuze, scindat între nomenclaturiști privilegiați, nostalgici comuniști și importatori de forme fără fond – școliți de o generație de cadre didactice cu carențe morale sau profesionale și consumatori ai unor produse educaționale de calitate redusă, formați sub influența nefastă a culturii de masă și a unor personaje cu reputație îndoielnică, captivi unei gândiri șablonarde și ancorați în stereotipurile propagante de vectorii mediatici dominanți, privați de lecturi fundamentale și cunoștințe indispensabile unui parcurs meritoriu în activitatea politică.
Generația tânără este departe de a reprezenta o promisiune de reabilitare a scenei politice autohtone, iar explicațiile nu se rezumă la deficiențele mecanismelor de promovare din partidele vechi, cele noi susținând, la rândul lor, candidaturi discutabile, permise de laxitatea procesului de selecție și tolerate din rațiuni electorale. Conflictele din formațiunile recent înființate sunt rareori expresia unei democrații interne vibrante, așa cum se străduiesc să ne convingă liderii, ci, de obicei, rezultatul coliziunilor de interese sau al sancțiunilor pentru „delicte de opinie”. În consecință, parcursul autodistructiv al proiectelor politice din ultima perioadă își găsește o cauză principală în slăbiciunea de caracter și de anvergură intelectuală a cadrelor.
