Legea securității cibernetice a trecut și de Curtea Constituțională într-o atmosferă de pasivitate resemnată. O nouă extindere a controlului exercitat de servicii asupra societății întâmpină o rezistență anemică deși reprezintă o altă evoluție în sens contrar direcției legitime. Apatia socială demonstrează încă o dată că fenomenele civice din trecutul recent au fost evaluate cu prea multă indulgență în termeni de maturitate democratică. Tăcerea vocilor de obicei turbulente din spațiul public are resorturi multiple care variază de la ignoranță, la complicitate și lașitate.
La o căutare pe internet se poate observa că legea securității cibernetice a provocat reacții mai degrabă izolate. Poate fi constatat chiar un recul evident prin comparație cu situațiile similare din trecut. Majoritatea materialelor de presă care invocă și puncte critice se limitează la a prezenta obiecțiile formulate fie de Avocatul Poporului, fie de o parte a opoziției parlamentare sau de o tot mai restrânsă parte a societății civile, fără a le aprofunda sau completa din surse proprii. Reactivitatea fragilă denotă și o penurie de specialiști în domeniu. Controlul civil asupra serviciilor secrete continuă să reprezinte un subiect tabu pe care tot mai puțini actori publici se aventurează să-l abordeze în detaliu. Absentează cu desăvârșire și obișnuitele apeluri la proteste care au însoțit fiecare inițiativă legislativă ce a scandalizat opinia publică în anii precedenți.
De remarcat și lipsa de reacție a instituțiilor sau a oficialilor care s-au erijat în apărători ai statului de drept și ai libertăților civile pe fondul crizelor recurente ale deceniilor recente. Birocrația europeană nu pare să aibă mai nimic de comentat pe subiect. La fel și ambasadele care ne obișnuiseră cu intervenții discreționare în activitatea instituțiilor naționale. Dacă nu le-am cunoaște mai bine modul de operare ne-am putea iluziona că am revenit la o stare de normalitate în care Uniunea Europeană își respectă prerogativele, iar misiunile diplomatice își restricționează demersurile la sfera tradițională de competență. Bineînțeles, totul până la prima situație în care balanța va înclina spre tabăra antipatizată de principalele capitale din spațiul euro-atlantic.
Tentativa serviciilor secrete de a-și extinde puterile oricum supradimensionate ar fi trebuit să întâmpine o rezistență cel puțin la fel de acerbă precum alte ințiative care vizau expansiunea unor instituții dincolo de sfera legitimă de activitate. În cadrul democrațiilor consolidate, serviciile de informații sunt tratate mai degrabă ca o amenințare permanentă la adresa regimului libertăților civile. Nu întâmplător controlul civil reprezintă un punct capital pe agenda publică a statelor care probează un nivel mai ridicat de calitate a sistemelor democratice. Frecvența scandalurilor care le implică denotă un scepticism generalizat la adresa entităților de profil. Orice evoluție controversată determină automat și chestionarea rolului potențial jucat de acestea.
Revenind în plan intern, răspunsul previzibil la întrebarea din titlu este că serviciile își servesc în primul rând propriile interese. Pe de o parte, interesul comun de a-și asigura un cadru legislativ permisiv și un control parlamentar lax pentru a-și putea desfășura activitatea fără o supervizare strictă și, de ce nu, pentru a-și putea extinde constant prerogativele și a „legaliza” operațiunile pe care se presupune că le desfășoară oricum la adăpostul opacității instituționale. Pe de altă parte, interesele particulare ale anumitor servicii sau grupuri din cadrul unor servicii aflate în relație de rivalitate (sau chiar adversitate) pe fondul competiției pentru influență politică și privilegii economice. Chiar dacă traversăm o perioadă de acalmie, ecourile conflictelor subterane ajung cu o anumită regularitate la suprafață fără a provoca reacțiile de condamnare ce s-ar impune într-o democrație consolidată, statut la care aspiră, cel puțin declarativ, și țara noastră.
Nu este întâmplător că până în prezent nicio formațiune politică nu a formulat un proiect convingător de reformă a serviciilor de informații și nici nu și-a asumat cu insistență o asemenea țintă în cazul accesului în Parlament sau al participării la o coaliție guvernamentală. Deși adresează o vulnerabilitate majoră pentru ordinea constituțională, obiectivul absentează din prim-planul programelor electorale de parcă nu ar reprezenta nici pe departe o problemă de luat în considerare, cu atât mai puțin o prioritate. Despre servicii nu se discută critic decât în contextul unor reglări grosolane de conturi ce antrenează și cozile de topor din presă sau din politică. Și totuși atât timp cât societatea le va tolera ingerințele abuzive în majoritatea sferelor de activitate publică (și nu numai), România va rămâne o democrație cu disfuncționalități severe.
