Dezgustul publicului pentru politică se resimte cel mai acut în dreptul parlamentului şi al partidelor. Cercetările sociologice le alocă invariabil cele mai joase cote de încredere printre instituţiile incluse în sondaje.
Parlamentul şi partidele sunt şi principalele ţinte în discursul public. Aproape fiecare proiect politic nou sau organizaţie civică încearcă să speculeze animozitatea publicului, practicând un discurs critic, uneori chiar violent, la adresa legislativului şi a partidelor vechi. Exemplele sunt prea multe pentru a mai fi nevoie de vreo enumerare.
Din când în când, câte un politician sau câte un lider de opinie se trezeşte să sublinieze rolul esenţial al parlamentului în democraţie, însă este întâmpinat aproape invariabil cu un cor de huiduieli şi acuzaţii de ipocrizie. Astfel de manifestări vehemente arată că dispreţul la adresa clasei politice se extinde şi asupra parlamentului ca instituţie, iar nu numai asupra ocupanţilor lui vremelnici.
Poate cel mai sugestiv moment din acest punct de vedere este referendumul din 2009, când românii au votat în proporţie covârşitoare pentru reformele propuse de fostul preşedinte. Aceasta este una dintre rarele situaţii în care electoratul a trecut peste partizanatele politice, însă doar pentru a-şi afirma dezgustul la adresa instituţiei cea mai reprezentativă pentru clasa politică.
Ar fi o naivitate să credem că cei mai mulţi dintre alegători au mers în acea zi la vot pentru a-şi exprima opţiunea în cunoştinţă de cauză cu privire la chestiuni tehnice precum numărul camerelor parlamentului sau cel al parlamentarilor. Din moment ce interesele iniţiatorilor au fost mai degrabă electorale şi nu a existat vreo intenţie reală de a declanşa o dezbatere serioasă cu privire la reforma arhitecturii instituţionale a statului, referendumul s-a transformat într-un prilej de a acorda un vot de blam întregii clase politice.
Iniţiatorii au speculat astfel dezgustul publicului la adresa parlamentului şi au câştigat alegerile prezidenţiale care s-au desfăşurat simultan, însă au făcut asta cu costuri uriaşe pentru prestigiul şi imaginea legislativului, dar şi pentru poziţia sa oricum vulnerabilă din cadrul sistemului democratic. Nu a fost însă nici prima şi nici ultima situaţie de acest fel, în prezent discuţiile concentrându-se asupra imunităţii parlamentarilor în urma respingerii unor cereri înaintate de procurorii anticorupţie.
Încrederea în instituţiile conduse politic variază ce-i drept şi în funcţie de evoluţiile momentului. Totuşi, dacă în cazul guvernului sau al preşedinţiei întâlnim fluctuaţii considerabile determinate de titularul postului şi popularitatea de care se bucură într-un moment sau altul, încrederea în parlament se menţine la cote foarte reduse. Acest lucru se-ntâmplă şi pentru că legislativul nu este asociat cu o singură persoană şi nici măcar cu majoritatea parlamentară de la momentul respectiv, ci cu întreaga clasă politică.
Partidele sunt de asemenea reprezentative pentru clasa politică în ansamblu. Acestea sunt criticate din cauza indisponibilităţii de a se reforma după standardele europene, ceea ce ar presupune ridicarea nivelului de integritate şi de competenţă. Atacurile nu se opresc însă nici în acest caz la simple critici. Spre exemplu, un cunoscut jurnalist reclama zilele trecute, sub pretextul „interesului naţional”, necesitatea ca unul dintre cele mai vechi partide să fie eliminat de pe scena politică.
Nu este prima dată când în spaţiul public se vehiculează asemenea soluţii radicale, însă discuţiile de acest tip vizează de obicei partide care revendică sensibilităţile naţionaliste sau nostalgiile comuniste şi care sunt considerate un pericol la adresa calităţii sau chiar a continuităţii regimului democratic. În acest caz vorbim însă de cel mai mare partid din istoria recentă, a cărui dispariţie ar lăsa orfan un electorat cotat la aproximativ 30%, ceea ce face cu atât mai excesivă o asemenea pretenţie şi, până la urmă, mai antidemocratică.
Dispreţul publicului la adresa politicenilor este dincolo de orice îndoială, însă rezultatele acestor cercetări demonstrează mai mult decât necesitatea unei simple schimbări a clasei politice. Preferinţele publicului ar trebui să stea la baza unei reforme constituţionale care să reconfigureze întreaga arhitectură instituţională, şi nu doar să fie speculate electoral prin tot felul de tertipuri iresponsabile.
Spre exemplu, un proces real de descentralizare administrativă, la pachet cu o accentuare a caracterului uninominal al alegerilor generale, ar putea duce la o reabilitare a legislativului prin asocierea acestuia în percepţia publică în primul rând cu parlamentarul din fiecare colegiu, şi abia apoi cu clasa politică în ansamblu.
Vedem însă că tendinţele la nivel legislativ sunt tocmai contrare. Centralizarea administrativă continuă pe toate fronturile, în timp ce pentru viitoarele alegeri generale se pregăteşte revenirea la sistemul pe liste. În aceste condiţii nu ne putem aştepta decât ca nemulţumirea publicului să se acutizeze.
Pornind tot de la preferinţele exprimate de public, o altă opţiune naturală pentru o eventuală reformă constituţională ar putea fi adoptarea un regim de tip prezidenţial. Alegerile pentru preşedinte generează de departe cel mai mare interes şi cea mai ridicată participare din partea electoratului. Este de ajuns să amintim în sprijinul acestei afirmaţii emoţia stârnită de alegerile recente în diaspora şi în ţară.
De activitatea preşedintelui se leagă şi cele mai multe speranţe în societatea românească atunci când vine vorba despre politică. Vedem şi astăzi cu câtă încredere este creditat noul preşedinte deşi prestaţiile sale au fost mereu criticate, atât în timpul campaniei, cât şi după asumarea mandatului. În aceste condiţii pare firească opţiunea pentru un regim care să acorde prerogative extinse preşedintelui şi să elimine dualitatea de la nivelul executivului, poate principala cauză a crizelor instituţionale.
Iată doar două propuneri care se pot desprinde din experienţa politică a ultimelor decenii şi din preferinţele exprimate de public prin intermediul consultărilor populare sau al cercetărilor sociologice. Nu poţi declanşa o dezbatere serioasă privind reforma constituţională de la chestiuni precum numărul parlamentarilor, însă o poţi face cu siguranţă de la tipul regimului politic sau nevoia de descentralizare.
