Despre vechea clasă politică s-a spus adesea că era cam lipsită de clase. Despre noua se poate spune, în schimb, că este cam lipsită de clasă. În separeurile restaurantelor din nordul capitalei se mănâncă în continuare direct cu mâinile.
Problema generației anterioare s-a rezolvat de la sine odată cu prăbușirea standardelor educaționale prin adopția de mode ideologice, precum discriminarea pozitivă, care se aplică inevitabil și pe criterii de performanță școlară redusă. Iar pentru cei care nu reușesc să facă față nici măcar nivelului scăzut din prezent al instituțiilor de învățământ, există întotdeauna opțiunea de a cumpăra o diplomă mai târziu în viață. Cât despre cei cu un start lansat de carieră, fabricarea unui CV după standardele curente nu poate fi completă până nu se bifează măcar o certificare emisă de vreo universitate occidentală prestigioasă din care n-a mai prea rămas decât renumele construit în secolele trecute.
Achiziționarea de diplome nu este o deprindere cu origini autohtone, cel puțin nu sub forma actuală, ci un produs de import la fel ca multe alte simptome de civilizație muribundă vărsate peste granițele vestice – flageluri care se altoiesc pe metehnele autohtone pentru a genera mutații cu excrescențe monstruoase. Singura contribuție locală pare să fie, ca de obicei, ducerea în derizoriu a întregului sistem prin abuzul de practici care în străinătate își mai păstrează caracterul discret și poate chiar o aparență de respectabilitate. Dar cu siguranță cea mai importantă fabrică de diplome care nu trebuie să lipsească din CV-ul unui politician român cu aspirații la funcții înalte rămâne academia SRI.
Două categorii dominante se remarcă în configurația noii clase politice: beizadelele, respectiv parveniții. Și beizadelele tot cu origini de parveniți, dar la a doua sau a treia generație, ceea ce le conferă o aură de îmburgheziți la care aspiră cu patos și colegii de generație care au plecat literalmente de la coada vacii. Unii dintre ei cu povești impresionante, care îi recomandă ca membri valoroși ai comunităților din care provin, dar rareori de natură să compenseze lipsa de eleganță ce contrastează puternic cu solemnitatea funcțiilor deținute. Sigur, asta dacă ne raportăm la un set de criterii ideale, pentru că în realitate este greu să identifici o calitate mai detestată astăzi decât cea de „ales al poporului”.
Parveniții accesează politica mare fie pe calea directă a activismului, cu obiectivul ascensiunii sociale prin construirea unei cariere politice, fie pe calea ocolită a procurării unei candidaturi, odată ce și-au actualizat statutul prin câștiguri financiare consistente. Ambele rute vorbesc despre carențele sistemului democratic în procesul de selecție și promovare a cadrelor prin metodele contestabile pe care le brevetează, dar și prin calitatea îndoielnică a indivizilor pe care îi propulsează la vârful statului.
Beizadelele, de cealaltă parte, au opțiunea, prin intermediul membrilor de familie, să acceseze rețele care le pot facilita o ascensiune prematură. Obișnuiți de mici cu scurtăturile, privilegiații aranjamentului social postdecembrist au învățat din escapadele occidentale doar lecția brandingului personal. Și pe aceea la un nivel superficial, preocupați fiind numai de imagine, nu și de conținutul pe care ar trebui să îl reflecte. Politica pe care o practică este una a lozincilor de bon ton care trădează o înțelegere epidermică a fenomenului bazată pe studii frivole și lecturi filtrate.
Progeniturile profitorilor tranziției postcomuniste sunt la rândul lor protagoniste ale unui proces de tranziție. Noua clasă politică, formată în proporție dominantă pe calapod apusean, are menirea de a definitiva integrarea României în spațiul euroatlantic până la indistincție. Mimetismul elitei locale atinge note caricaturale pe măsură ce ajunge să reprezinte singurul obiectiv politic al generației actuale, bineînțeles dincolo de avansul intereselor personale. Până și conservatorismul autohton se prezintă ca o copie inconsistentă și, mai ales în perioada recentă, incoerentă pe fondul transformărilor ideologice ale dreptei occidentale pe care încă le mai digeră cu greutate.
Și mai problematic este că racordarea la civilizația vestică își găsește apogeul într-o perioadă de indubitabil declin, în special cultural, al spațiului de destinație, divizat între o elită care supune masele unor agresiuni ideologice sistematice și o contrareacție care își trage seva din subteranele adeseori insalubre ale mediului intelectual, dar și care mobilizează politic cele mai de jos segmente ale societăților occidentale. Drept consecință, transfuzia culturală devine toxică pentru organismul social autohton ce reacționează la rândul său cu ostilitate prin mișcări politice care, în mod cu totul absurd, dar în același timp și previzibil, se racordează tot la curente de sorginte apuseană.
Cercul vicios al politicii de tip stat periferic este complet.
