Ni s-a frânt dreapta intelectuală

În mediul online circulă o nouă listă alcătuită de unul dintre cei mai harnici calomniatori formați în umbra „dreptei intelectuale”. Pe listă ar figura – pentru a da cuvântul acestui mai puțin înzestrat participant la dezbaterea publică – „răspândaci ai propagandei Rusiei” care s-ar face vinovați de enunțarea unor puncte de vedere favorabile invadatorilor din Ucraina. Autorul face parte din colectivul unei platforme cu o istorie controversată care își propunea să revitalizeze conservatorismul românesc prin importul sistematic de teme și abordări din surse alogene. „Ciomăgarii dreptei”, cum îi numea în glumă un amic al cărui nume se regăsește, bineînțeles, pe lista respectivă, adoptaseră încă de pe atunci un stil caracteristic mai degrabă stângii. Materialele publicate se remarcau mai des prin agresivitatea discursivă decât prin substanța intelectuală.

Anii trecuți de la derapajele începuturilor nu par să-și fi lăsat amprenta asupra nivelului de maturitate sau, de ce nu, sofisticare intelectuală din rândul membrilor colectivului. Se observă, în schimb, transformări radicale în raportarea la o serie de personaje din spațiul public. Autori care în trecut erau așezați pe un piedestal de editorii platformei se regăsesc acum printre adversarii cei mai detestați. Locul unor umili autori de blog, precum subsemnatul, a fost luat de figuri proeminente dintre foștii aliați. Daunele provocate imaginii idolilor renegați arată că nu și-au pierdut și vocația de detractori. Ruptura nu se manifestă doar în subteranele obscure (și adeseori infecte) ale internetului de dreapta. Scandalul a câștigat în relevanță publică odată scos la suprafață pe unele dintre cele mai populare conturi de rețele sociale din sfera „dreptei intelectuale”.

Coeziunea grupului de intelectuali aduși în politică de inițiativele PDL de consolidare doctrinară nu a fost niciodată deplină. Așa cum era de așteptat la dreapta spectrului doctrinar, pluralitatea de opinii, secondată de vanitatea proverbială, au provocat coliziuni repetate între cei supranumiți „intelectualii lui Băsescu”. Ruptura actuală pare, însă, mai profundă decât orice disensiune trecută pentru că reprezintă și un ecou (întârziat) al transformărilor suferite de dreapta occidentală. Chiar și cu o elită mimetică în raport cu Vestul, România nu s-a racordat în timp real la evoluțiile din spațiul apusean pentru a genera mișcări sincrone de magnitudine similară. Mediul intelectual a reacționat poate cel mai tardiv la mutațiile amplificate de personaje mediatice precum Tucker Carlson și concretizate în alegerea unor politicieni de tipul Donald Trump, pentru a invoca doar numele cele mai sonore dintr-o galerie întreagă cu profil similar.

Toate aceste transformări au pus la încercare capacitatea vocilor publice de a-și calibra discursul la evoluția fluxurilor de știri. Așa cum era de așteptat, testul a fost picat cu brio de majoritatea actorilor publici din lipsă de flexibilitate ideologică. Este mai facil să înveți o poezie pe de rost și să o reciți cu intonație în orice context decât să compui noi și noi versuri originale prin care să dezvolți opera inițială într-o creație de profunzime și complexitate superioare. Tendințele manifestate predominant vizează limitarea interpretărilor la grile standard care în timp nu mai reușesc să încadreze decât fragmente înguste din realitatea evolutivă.

O provocare reiterată pentru „dreapta intelectuală” este reprezentată de resurgența mișcărilor naționaliste prin intermediul unui conglomerat de vehicule mediatice și politice redutabile. Atitudinea față de AUR și personajele din jurul proiectului continuă să determine regrupări în cadrul sferei ideologice de origine, reacțiile atingând note dintre cele mai dramatice. Figurile publice care se asociază cu partidul condus de George Simion, fie și prin simpla prezență la un eveniment privat, ajung fără excepție să experimenteze formele locale ale fenomenului cancel culture.

Subiectul cel mai sensibil pentru elita autohtonă rămâne, însă, raportarea la Rusia. Invazia din Ucraina a declanșat un festival de rusofobie și în media locale. Culmea a fost atinsă, probabil, de un intelectual cultivat în trecut de aceleași cercuri. Acesta și-a mărturisit „jubilatoriu” fapta de a fi ars rafturile cu volume scrise de autori ruși din biblioteca personală. Bineînțeles, nu înainte de a ne delecta cu o genealogie a ideilor putiniste din care, în tradiția ignorantă a occidentalistului radicalizat, nu puteau să lipsească inamicii de serviciu Dostoievski, Homiakov sau chiar Soljenițîn.

Vocile care neglijează să condamne invazia din Ucraina dimineața, la prânz și seara ajung invariabil ținta calomniilor. Tonalitatea este, de asemenea, supervizată pentru a se conforma la normele celui mai categoric dezgust. Însă chiar mai periculoasă pentru libertatea de exprimare este tendința de a suprima circulația informațiilor compromitățoare despre tabăra preferată. Protecția se extinde mult dincolo de regimul de la Kiev. Criticile la adresa guvernelor occidentale nu mai sunt considerate legitime decât tot în contextul unor eventuale asocieri cu Moscova (vezi și reacția internă la refuzul Austriei de a vota pentru aderarea României la Schengen).

În paralel, elita locală ratează, ca de obicei, participarea la dezbaterea unor dosare capitale pentru evoluția ordinii internaționale. Mai nou refuză până și să le urmărească pentru ca nu cumva perspectivele și revelațiile aduse în prime-time de curentele dezagreate să-i clintească vreo certitudine. Irelevanța României în plan extern se manifestă la fel de pregnant și cultural, nu doar politic. De altfel, reușita oricăror viitoare tentative de afirmare pe scena internațională este condiționată de o recuperare prealabilă a specificului local în toate componentele sale fecunde.