Compania Microsoft a fost nevoită să suspende un experiment în domeniul inteligenţei artificiale la numai o zi după lansare. Programul a fost conceput de dezvoltatori cu scopul de a îmbunătăţi serviciile de relaţii clienţi. “Tay is designed to engage and entertain people where they connect with each other online through casual and playful conversation (…). The more you chat with Tay the smarter she gets”, susţinea compania americană în prezentarea proiectului. A fost nevoie de doar 24 de ore pentru a infirma complet aşteptările dezvoltatorilor. Experimentul reliefează, dacă mai era nevoie, distanţa dintre realitate şi scenariile science fiction la modă.
Contactul cu utilizatorii reţelei Twitter a determinat robotul de chat să formuleze opinii naziste şi antisemite, teorii conspiraţioniste sau mesaje sexuale explicite. În cazul celor din urmă putem vorbi chiar despre pornografie infantilă dacă luăm în considerare că Tay a fost conceput de dezvoltatori să comunice ca o adolescentă. Să nu uităm şi de mesajele de susţinere pentru Donald Trump. Subiectul nu poate fi expediat, totuşi, ca o încercare amuzantă de deturnare a unui proiect lansat de o companie majoră. Experimentul Microsoft este sugestiv atât pentru riscurile pe care le implică dezvoltarea şi utilizarea inteligenţei artificiale, cât mai ales pentru obsesiile societăţii contemporane, fie că este vorba despre devianţa sexuală sau radicalismul ideologic.
Mesajele provocate de interacţiunea cu utilizatorii Twitter sunt elocvente pentru concepţiile din substratul discursului public. Fascinaţia contemporanilor pentru sexualitate trebuie privită ca o dezvoltare a revoluţiilor culturale care au cuprins spaţiul occidental la mijlocul secolului trecut. Generalizarea promiscuităţii reprezintă o încununare a programului marxisto-freudist de transformare radicală a societăţilor vestice. Mişcarea de eliberare sexuală continuă să inaugureze noi stadii de degradare morală pe măsură ce normalizarea comportamentelor deviante reprezintă urmarea logică a tendinţelor de divinizare a actului sexual. Trecerea de la fascinaţia pentru filozofii religioase orientale, precum tantra, la popularizarea grotescului avangardei artistice de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ‘70, să-l amintim aici pe John Waters, era previzibilă din perspectiva parcursului similar al personajelor istorice sau ficţionale asociate decadentismului.
Sursa acestor evoluţii trebuie identificată în erorile teologice ale unor Augustin, Anselm de Canterbury sau Toma de Aquino. Raţionalismul şi legalismul teologiei occidentale deformează învăţătura despre păcat şi mântuire şi fundamentează moralismului rigid al totalitarismului catolic. Dezgustul faţă de materie, inspirat de perspectiva dualistă asupra raportului dintre trup şi suflet, justifică suprimarea instinctelor sexuale şi pedepsirea abaterilor de la normele stricte impuse în societate pe filieră religioasă. Fenomenele extreme ale catolicismului, precum inchiziţia, sunt inteligibile doar din perspectiva denaturărilor dogmatice de care se face vinovată latinitatea. Moralismul denominaţiunilor apusene îşi găseşte, însă, forma radicală în curentele protestante, unde calvinismul reprezintă, probabil, încarnarea extremă a fundamentalismului religios din spaţiul occidental.
Alfabetizarea teologică în tradiţia ortodoxă permite înţelegerea completă a fenomenului revoluţiei culturale. Din această perspectivă, mişcarea de eliberare sexuală poate fi privită ca o reacţie la caracterul represiv al aranjamentelor sociale bazate pe falsificările teologice ale denominaţiunilor apusene. Conservatorismul occidental ignoră de obicei cauzele fenomenului pentru că nu poate evalua decât pozitiv moralismul îngust asumat de elitele religioase şi politice ale generaţiilor anterioare. De cealaltă parte, demersurile reformatorilor sociali, chiar dacă parţial justificate, sunt orientate într-o direcţie greşită şi agravează criza spirituală a Occidentului. Tendinţa de degradare morală a societăţilor apusene nu va putea fi inversată decât atunci când eforturile de reformă culturală vor fi fundamentate pe redescoperirea tradiţiei creştine.
Mesajele provocate de interacţiunea cu utilizatorii Twitter sunt elocvente şi pentru fixaţia societăţilor occidentale privind corectitudinea politică, ideologie care impune un nou tip de totalitarism în spaţiul public. Orice abatere de la consensul cultural este sancţionată cu marginalizarea în mediul profesional şi linşajul mediatic bazat pe insinuări şi apelative degradante. Nimic nu pare mai compromiţător în concepţia contemporanilor decât afirmarea unor opinii incorecte politic. De aici şi intenţia utilizatorilor reţelei sociale de a provoca astfel de reacţii din partea Tay în tentativa de a deturna proiectul Microsoft. Ce poate fi considerat astăzi mai degradant decât asocierea cu extrema dreaptă, proferarea unor concepţii antisemite, adularea lui Adolf Hitler sau, de ce nu, susţinerea lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale americane?
Problema este că lista neagră a fost completată permanent pentru a cuprinde orice expresie critică la adresa consensului cultural impus de elită. Corectitudinea politică elimină abuziv din dezbaterea publică opiniile dizidente prin asocierea cu concepţii extremiste sau desuete. În colimatorul „comisarilor gândirii” au intrat treptat aproape toate poziţiile conservatoare cu privire la chestiuni religioase, politice sau sociale, dar şi concepţii economice liberale. Spre exemplu, euroscepticismul este discreditat ca o formă de xenofobie, credinţa religioasă ca bigotism, protecţionismul cultural ca rasism, ordinea capitalistă ca sclavagism şi lista poate continua.
Pe de altă parte, în absenţa dialogului public, înţelegerea unor fenomene precum rasismul, xenofobia sau fundamentalismul, ţinte principale ale corectitudinii politice, riscă să devină superficială. Mai mult, interdicţiile amplifică atractivitatea extremismului religios sau ideologic în rândul publicului cu carenţe educaţionale. Sugestive în acest sens sunt adeziunile unor tineri europeni sau americani la Statul Islamic, dar şi succesele recente ale unor politicieni demagogi de pe cele două continente. Impunerea abuzivă a corectitudinii politice pare să genereze efecte contrare celor intenţionate.
Ca şi în statele totalitare comuniste, reacţia societăţilor a fost de multe ori aceea de a apela la ironie pentru a evita restricţiile impuse discursului public. Comedianţii rămân, probabil, singurii care se pot abate de la consensul cultural din spaţiul occidental fără să suporte consecinţele obişnuite. Nu acelaşi lucru putem spune despre cei din mediul politic, academic, publicistic sau jurnalistic, unde organizaţiile antidiscriminare penalizează vocile dizidente şi solicită eliminarea acestora din spaţiul public.
România urmăreşte şi în acest caz tendinţele occidentale şi se grăbeşte uneori chiar să le anticipeze. Se pare că experienţa regimului comunist nu a temperat deloc apetitul autohton pentru cenzură. Am putut asista recent la o tentativă, din fericire eşuată, de înăsprire a legislaţiei în domeniu. Reacţia critică din spaţiul public a fost determinată mai degrabă de imaginea negativă a promotorului, de suspiciunile cu privire la intenţiile acestuia sau de prevederile excesive ale proiectului decât de filozofia lui. Nu întâmplător continuă să aibă succes iniţiativele de îndepărtare din memoria colectivă a unor pesonalităţi istorice asociate, pe drept sau nu, unor curente extremiste.
