Despre scindarea USR s-a vorbit permanent încă de la apariție. Și pe bună dreptate. Partidul fondat de Nicușor Dan a părut de la început o improvizație menită să depășească piedicile impuse de formațiunile consacrate. Tactica de a coaliza mișcări de factură reformistă și-a dovedit utilitatea în alegerile din 2016 când, spre deosebire de inițiativele singulare din trecut, USR a reușit să treacă fără emoții pragul electoral. Însă formula aplicată de veșnicul candidat la primăria capitalei nu avea cum să treacă și proba timpului, prima victimă de anvergură a compromisurilor de la baza construcției fiind chiar Nicușor Dan. Ce i-a lipsit fondatorului USR a fost tocmai abilitatea de a converti o tactică inspirată de moment într-o strategie pe termen lung ce ar fi presupus maturitatea unei despărțiri amiabile pe clivajele doctrinare.
Adezivul care atrage și menține împreună persoanele și grupurile din cadrul fiecărei construcții politice cu oarecare vechime este reprezentat de amestecul dintre ideologie și interese, la care se poate adăuga în condiții excepționale leadership-ul providențial al unor personalități marcante. Partidele consacrate din România s-au constituit mai degrabă ca grupări de interese decât pe criterii ideologice, eventual în jurul unor personaje care au demonstrat mai degrabă abilități de combinatori decât de lideri. Prin urmare, confuzia doctrinară s-a impus drept una dintre vulnerabilitățile structurale ale formațiunilor care populează scena autohtonă, de unde și incoerența legislativă sau guvernamentală a clasei politice.
Cel puțin din această perspectivă, USR nu face excepție de la regulă. Una dintre principalele surse de critici la adresa partidului este agenda contradictorie a reprezentanților săi din parlament, la fel cum una dintre principalele surse de disensiuni interne este adeziunea membrilor la curente ideologice divergente ce se exprimă prin suportul pentru arhitecturi organizaționale sau politici administrative contrare. În aceaste condiții, izbucnirea unor conflicte deschise era cât se poate de previzibilă pe fondul tentativelor unei conduceri sau alteia de a-și consolida autoritatea. De aici și până la dispunerea de sancțiuni drastice, precum eliminarea membrilor incomozi, nu era decât un pas după risipirea singurelor două argumente favorabile unității cu orice cost, performanța electorală și combaterea guvernării precedente.
Excluderea lui Sergiu Moroianu a reprezentat cel dintâi simptom al maladiei care urma să cuprindă întreg organismul și să erupă cu ocazia primului eșec în alegeri. Odată dispărută sperietoarea PSD-ALDE, prestația slabă a lui Dan Barna la scrutinul prezidențial a furnizat contestatarilor oportunitatea să-și reia atacurile de pe o poziție consolidată. Ruptura a fost amplificată și de succesul lui Nicușor Dan în competiția internă pentru candidatura la primăria Bucureștiului în condițiile preferinței transparente a conducerii USR pentru candidatul susținut de PLUS, Vlad Voiculescu. Amânarea unei soluționări amiabile nu a făcut decât să genereze noi episoade care să acutizeze criza, USR devenind între timp un brand pe scena politică la care niciuna dintre grupările interne nu mai pare dispusă să renunțe fără luptă.
