Am fost întrebat recent de ce n-am mai scris. Răspunsul meu a fost că nu sunt multe de comentat pe marginea actualității politice. Că evenimentele în curs sunt atât de scandaloase încât nu se pretează la o analiză sobră. Că singurele reacții adecvate la contextul actual sunt ironia sau invectiva – în funcție de dramatismul situației sau dispoziția opinentului –, genul de comentarii pe care am fost reținut să le exprim într-un spațiu public în care oricum abundă. Și a căror prezență ilariantă are deseori efectul problematic de a sufoca orice tentativă la o dezbatere articulată.
Asistăm de ceva vreme la reprezentația unei clase politice instigată parcă să confirme verdictele celor mai severi dintre critici. Să valideze cele mai jignitoare stereotipuri și să legitimeze cele mai provocatoare teorii conspiraționiste. Comportamentul meschin al protagoniștilor zilei determină „spectatorii dezangajați” să urmărească evenimentele cu o detașare senină (sau poate senilă). Să privească jurnalele de știri ca pe o producție cinematografică al cărei scenariu relatează aventurile unor indivizi pe cale să compromită din interior un sistem prin inițiativele lor (auto)distructive. Un sistem a cărui vulnerabilitate principală se dovedește a fi reprezentată de noua protipendadă care îl exploatează – acel segment decupat pe unicul criteriu al înregimentării partinice și care își manifestă tot mai pronunțat tendința de a fi separat de restul societății. De a-și conferi un regim privilegiat pe bază de acces discreționar la actul de legiferare și bugetele publice.
Cursul evenimentelor recente nu poate fi decât siderant pentru un observator lucid al scenei politice. Până și tartorii regimului la putere se afișează cu stânjeneală în rarele ocazii când apar în fața publicului cu intenția de a se justifica prin motivații ideologice sau de specialitate. Tot mai puțini sunt cei dispuși să le acorde prezumția de credibilitate. Tot mai puțini fac până și efortul de a le urmări explicațiile delirante. Vorbesc doar unii pentru alții, de la adăpostul camerelor de ecou în care se izolează de „zgomotul de fond” al străzii în care nu mai coboară. Chiar și mass-media aduse în stare de pauperitate și-au pierdut inițiativa de a le perturba discursurile lozincarde. Tocmai cu a lor contribuție interesată, presa a fost secată de sevă intelectuală, umilită de concesii morale și controlată prin dependență de bani publici. Tot mai puținele excepții nu pot să remedieze percepția generalizată la adresa industriei de profil ca instrument de propagandă aflat la discreția grupurilor de influență de la intersecția mediilor politic, economic și de informații.
Dacă ați parcurs textul până la ultimul paragraf cu așteptarea că veți descoperi o concluzie, țin să menționez din prima frază că lipsește pentru a putea abandona lectura angoasantă dacă veți considera de cuviință. Și asta pentru că, alături de meschinăria cursului de acțiune pentru care optează protagoniștii zilei, se conturează tot mai distinctiv și diletantismul conduitei lor profesionale, amplificat de amatorismul echipelor de consilieri. Acest deficit aproape unanim de competență adaugă un element de impredictibilitate în ecuație din moment ce din creierele nestructurate ale unor indivizi cu bagaj cultural neglijabil și cunoștințe vagi de specialitate este cu totul improbabil să rezulte o strategie coerentă ale cărei componente principale să poată fi anticipate printr-un exercițiu de imaginație și să permită, deci, formularea oricărei concluzii. Obiectivele le putem deduce și deplânge ca josnice, dată fiind transperența intențiilor abjecte, dar mijloacele prin care se va încerca atingerea lor rămân supuse hazardului. Politica devine o loterie odată acaparată de haosul din capetele mici și impotente ale unei generații a cărei mediocritate intelectuală o face nedemnă de atenție.