Donald Trump a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale pe fondul curentului anti-establishment din societatea americană. Ecouri ale acestui fenomen regăsim în tot spaţiul occidental. De altfel, primele semnale în acest sens au fost reprezentate de ascensiunea unor partide europene asociate de presa mainstream, mai mult sau mai puţin justificat, cu extrema dreaptă. Victoria candidatului republican va încuraja diseminarea mişcărilor cu caracter populist care îşi propun să capteze votul de contestare la adresa elitei politico-mediatice. Problematică nu este, însă, atitudinea anti-sistem a electoratelor vestice, motivată de crizele structurale din ultimele decenii care au afectat prosperitatea şi securitatea societăţilor occidentale, cât absenţa unor opţiuni decente pentru votanţii care se reorientează spre alternative din afara establishment-ului.
Potenţialul mişcărilor anti-sistem nu mai poate fi chestionat după ascensiunea neverosimilă a noului preşedinte american. Pornit din postura de outsider, cotat aproape în unanimitate de către comentatori cu şanse infime, Donald Trump a reuşit mai întâi să obţină învestitura unui partid al cărei conduceri l-a respins în integralitate, pentru a-şi continua apoi drumul spre Casa Albă în ciuda unei opoziţii probabil fără precedent în istoria alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Succesul lui Donald Trump este cu atât mai remarcabil în condiţiile antagonismului declarat al leadership-ului republican şi al entuziasmului redus al activului de partid, însă a fost cu siguranţă facilitat şi de identificarea principalului său contracandidat, Hillary Clinton, cu tot ceea ce poate fi mai reprezentativ pentru establishment în percepţia publicului, de la prezenţa îndelungată în politică, la asocierea cu administraţiile precedente, la conexiunile cu instituţiile financiare, la suspiciunile de corupţie şi acuzaţiile privind exercitarea defectuoasă a unor funcţii publice.
Dacă Barack Obama a speculat în campaniile sale mai degrabă aspiraţiile publicului american, candidatul republican are meritul de a fi ştiut să răspundă nemulţumirilor unor secţiuni largi din societate. Comentariatul va avea tendinţa să învinuiască electoratul inadaptat la transformările sistemice din ultimele decenii pentru rezultatul alegerilor şi să descrie în termeni peiorativi votanţii lui Donald Trump. Vor apărea din nou o multitudine de cercetări sociologice care îşi vor propune să demonstreze că noul preşedinte a fost ales de cei cu studii puţine sau cu venituri reduse. Însă astfel de analize, indiferent dacă rezultatele sunt veridice sau influenţate de preferinţele autorilor, nu fac decât să adâncească clivajele din societatea americană şi nici nu reuşesc să genereze o explicaţie completă a fenomenului care a dus la ascensiunea candidatului republican.
Dacă mesajele anti-imigraţie sau anti-globalizare îl încadrează în tiparul politicianului populist de dată recentă, nu acelaşi lucru putem spune despre poziţiile sale în anumite dosare internaţionale. Critica politicii americane din Orientul Mijlociu reprezintă o abatere salutară de la consensul mainstream-ului politic şi mediatic cu privire la intervenţionismul militar, motivat aparent fie din raţiuni de securitate, fie din responsabilităţi umanitare. Incoerenţa poziţiilor sale trădează, însă, lipsa de substanţă a noului preşedinte american, un exemplu fiind respingerea acordului nuclear iranian şi preferinţa pentru o abordare beligerantă a dosarului. În aceste condiţii, idiosincraziile candidatului republican se explică mai degrabă prin intenţia de a specula electoral fluctuaţiile opiniei publice şi nu printr-o abordare realistă a domeniului relaţiilor internaţionale.
Analizele comentariatului ar trebui să se concentreze pe identificarea cauzelor curentului anti-establishment şi pe formularea unor răspunsuri potrivite la provocarea pe care o reprezintă. Învinuirea anumitor categorii sociale pentru atitudinea sfidătoare şi votul de contestare la adresa mainstream-ului nu va face decât să încurajeze dezvoltarea acestui fenomen, previzibilă şi justificată în condiţiile autismului elitei politico-mediatice fundamentat în preconcepţiile ideologice şi întreţinut de avantajele materiale ale apartenenţei la sistem. Succesul lui Donald Trump ar putea să reprezinte debutul unui val de rezultate favorabile pentru politicienii şi partidele populiste din Occident sau să rămână apogeul din care să înceapă regresul acestor mişcări.
Declinul curentului anti-establishment ar putea să fie provocat tocmai de prestaţiile modeste ale reprezentanţilor săi în funcţiile pe care reuşesc să le obţină. Avem chiar în Donald Trump exemplul unui politician lipsit de pregătirea sau experienţa necesare pentru exercitarea mandatului de preşedinte. Activitatea administraţiei sale va fi urmărită cu interes şi din afara Statelor Unite, iar rezultatele acesteia vor influenţa evoluţiile electorale şi din celelalte societăţi vestice. Previzibilul său eşec în a-şi respecta promisiunile nerealiste din campanie, urmat de o scădere drastică a popularităţii sale printre americani, ar putea să descurajeze votul pentru candidaţii cu înclinaţii populiste din întreg spaţiul occidental pe fondul unui inevitabil deficit de credibilitate.
Din păcate, o asemenea evoluţie ar putea să afecteze şi şansele unor eventuale proiecte cu un caracter autentic anti-sistem de a se impune pe scena politică. Perspectivele apariţiei unor alternative decente la extensiile establishment-ului s-au îngustat considerabil odată cu succesul lui Donald Trump. Se poate pierde astfel oportunitatea ca aceste energii pozitive din societăţile vestice să fie canalizate în sprijinul unor iniţiative cu adevărat reformiste. Indiferent de orientarea doctrinară a acestora, ascensiunea unor candidaţi sau formaţiuni cu un discurs articulat de contestare a statu quo-ului ar fi fost preferabilă situaţiei actuale în care nemulţumirile electoratului sunt speculate cu oportunism de o nouă generaţie de politiceni demagogi.
Candidatura lui Donald Trump a fost comparată deseori cu cea a lui Barry Goldwater, care a obţinut învestitura din 1964 tot pe fondul unei revolte a electoratului republican la adresa conducerii de atunci a partidului. Există destule similitudini pentru a susţine o asemenea comparaţie, însă deosebirea fundamentală rezidă nu atât în rezultatul opus al participării acestora în alegerile prezidenţiale, cât mai ales în diferenţa de consistenţă dintre cei doi candidaţi, sugestivă pentru declinul standardelor culturale din societatea americană, ale cărui reverberaţii se resimt şi în politică prin ascensiunea unor personaje lipsite de anvergură intelectuală.
