Discreditarea lui Klaus Iohannis. Cine câştigă?

D

Derapajele preşedintelui ameninţă şansele PNL în competiţiile electorale de la mijlocul şi sfârşitul anului.

Declaraţiile lui Klaus Iohannis cu privire la situaţia televiziunii lui Dan Voiculescu nu ar trebui să surprindă niciun observator atent al scenei politice. Fostul primar al Sibiului s-a afirmat în politica naţională după propunerea sa ca premier de către PSD, PNL şi PC, colaborare politică ce anticipa formarea alianţei USL. Solidaritatea sa cu televiziunea care l-a susţinut în acel moment era previzibilă, în condiţiile în care Klaus Iohannis nu a părăsit niciodată zona de influenţă a patronului acesteia. Semnale în acest sens au apărut odată cu asumarea mandatului de preşedinte, primele controverse fiind provocate de alegerea unor consilieri apropiaţi de aceleaşi cercuri.

Solidaritatea lui Klaus Iohannis este justificată uneori şi prin invocarea situaţiei oarecum similare în care se află una dintre proprietăţile sale din Sibiu, unde autorităţile întârzie să pună în aplicare hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel din Braşov care îi anulează dreptul de proprietate asupra imobilului. Verdictul în sine pune din nou la îndoială credibilitatea lui Klaus Iohannis după procesul cu ANI care putea să-l coste preşedinţia. Nu este nici prima dată când inconsecvenţa ca preşedinte în raportarea la justiţie îi provoacă daune considerabile de imagine, dacă luăm în calcul reacţiile considerate tardive la anumite iniţiative sau voturi din Parlament în opoziţie cu solicitările instituţiilor anticorupţie.

Klaus Iohannis a câştigat preşedinţia pe fondul succeselor campaniei anticorupţie. Electoratul a văzut în actualul preşedinte un garant al continuării acestor eforturi. Dizolvarea acestei percepţii poate conduce la un sfârşit prematur al carierei sale politice. Inconsistenţa programului său politic, în care anticorupţia ocupă poziţia centrală, nu îi permite niciun fel de abateri de la parteneriatul cu instituţiile din justiţie. Orice deviere de la acest curs se va resimţi puternic în sondaje.

PNL va deconta în plan electoral prestaţia ezitantă a preşedintelui din aceşti primi doi ani de mandat. Declinul constant al popularităţii sale se va traduce în voturi pierdute de naţional-liberali la alegerile locale şi parlamentare. Punctul culminant al acestei evoluţii, declaraţiile neinspirate cu privire la incidentele dintre ANAF şi Antena 3, oferă o oportunitate nesperată competitorilor partidului din care provine. Dacă PSD nu poate reprezenta o opţiune pentru publicul deranjat de intervenţia preşedintelui în favoarea televiziunii lui Dan Voiculescu, ne putem aştepta ca o parte dintre aceste voturi să meargă spre partidele care încearcă să se profileze ca alternative la PNL.

Mişcarea Populară este cel mai bine poziţionat partid pentru a beneficia de pe urma acestei erori. Incidentul reprezintă probabil o ultimă şansă de reabilitare pentru Traian Băsescu. Strategia neinspirată din ultimii doi ani a fostului preşedinte nu a făcut decât să accentueze percepţia negativă creată de arestarea unor personaje exponenţiale pentru mandatele sale. De credibilitatea lui Traian Băsescu depind aproape în integralitate şansele Mişcării Populare de a-şi atinge obiectivele ambiţioase în alegerile locale şi parlamentare. O eventuală reabilitare a sa în contrast cu discreditarea lui Klaus Iohannis ar reprezenta o provocare considerabilă pentru un PNL în deficit de lideri.

Traian Băsescu şi-a definit poziţiile în contrast cu competitorii, de aici şi dificultatea de a-l încadra într-o anumită zonă ideologică. Intervenţiile sale urmăresc mai puţin reprezentarea convingerilor personale, cât afimarea critică în raport cu tabăra adversă. Întregul său parcurs evidenţiază abilitatea de a identifica oportunităţile de pe scena politică, chiar şi atunci când specularea acestora a presupus repoziţionări radicale, precum trecerea de la socialişti la populari realizată ca lider al PD sau aliaţele de guvernare cu PC şi PSD patronate ca preşedinte. Niciun compromis nu pare exclus pentru Traian Băsescu când miza este dominarea competiţiei politice.

Traian Băsescu s-a reprofilat la începutul anilor 2000 ca politician anticomunist în ciuda originilor feseniste ale partidului pe care îl conducea. În vidul lăsat de disoluţia CDR a câştigat cu uşurinţă o poziţie de prim-plan în cadrul dreptei reunită în Alianţa DA. Retragerea lui Theodor Stolojan din cursa pentru preşedinţie l-a propulsat ca personaj providenţial al electoratului anti-PSD. Derapajele de pe parcursul celor 10 ani la Cotroceni i-au ameninţat poziţia în mai multe rânduri, dar absenţa unei alternative viabile şi conflictul permanent cu PSD şi anexele sale i-au permis să se menţină în preferinţele electoratului până spre finalul mandatelor, când anchetele justiţiei au confirmat suspiciunile de corupţie la adresa unor personaje exponenţiale ale regimului său.

Traian Băsescu a recurs la obişnuita strategie combativă şi după epuizarea mandatelor de preşedinte. S-ar putea argumenta că nu a avut de ales în condiţiile anchetelor instituţiilor anticorupţie împotriva unora dintre cei mai apropiaţi colaboratori. Nici fostul preşedinte nu a fost scutit de interogatorii în faţa procurorilor, ca parte a demersului mai amplu de discreditare a mandatelor sale. Reacţia polemică a lui Traian Băsescu nu a făcut decât să accentueze percepţia de corupţie la adresa regimului pe care l-a condus, însă confirmarea fie şi parţială a acuzaţiilor sale privindu-l pe Klaus Iohannis îi oferă şansa de a-şi reabilita imaginea în faţa fostului său electorat.

Cât despre celelalte formaţiuni noi, slăbiciunea organizaţională le reduce şansele de a beneficia de pe urma derapajelor lui Klaus Iohannis. Asta nu pentru că dezvoltarea infrastructurii de partid ar reprezenta o condiţie indispensabilă a succesului electoral, ci pentru că nu au avut capacitatea să dezvolte strategii neconvenţionale prin care să-şi compenseze minusurile şi să-şi valorifice atuurile. Niciunul dintre partidele noi nu a reuşit să-şi construiască o identitate solidă, în condiţiile în care prezenţa acestora în dezbaterea publică rămâne inconstantă şi inconsistentă. Deficitul de notorietate, irelevanţa politică şi inconsecvenţa doctrinară împiedică impunerea percepţiei dorite şi amână în consecinţă extinderea bazei de membri şi simpatizanţi.

Dezavantajele organizaţionale în raport cu partidele tradiţionale ar putea fi compensate prin accentul pe comunicare, însă orice efort de acest tip ar trebui să pornească de la asumarea unei orientări doctrinare. Aceasta ar trebui să presupună nu numai definirea unui cadru ideologic pentru activitatea partidului, ci şi internalizarea convingerilor doctrinare până la nivelul membrului simplu. Comunicarea unitară este o condiţie esenţială pentru succesul unui partid nou care nu beneficiază de expunerea mediatică a formaţiunilor consacrate sau de resursele logistice şi umane ale acestora. Iar condiţia unei comunicări unitare rezidă în efortul permanent de educare a membrilor.

Autor

Lucian Leca

Consultant politic cu experiență internațională specializat în noile tehnologii de comunicare

Adaugă comentariu