Curentul antiestablishment din spațiul occidental determină o îndepărtare de centru a actorilor politici, în ambele direcții ideologice, care devine uneori sinonimă cu o apropiere de extreme. Sub presiunea ascensiunii unor alternative la partidele consacrate, cu posibile consecințe negative în termeni electorali pentru formațiunile dominante, mainstream-ul își dezvoltă tendința de a prelua teme de campanie din registrul contestatarilor înrudiți ideologic. Marginalii de ieri exercită astăzi o influență transformatoare asupra dezbaterii publice. Rămâne de văzut în ce măsură schimbarea de discurs se va reflecta și la nivelul agendei politice din moment ce, deocamdată, nu pot fi consemnate evoluții decisive în această direcție.
Media mainstream se concentrează, în special, pe denunțarea mișcărilor de profil din dreapta spectrului politic, însă fenomenul se manifestă similar la stânga, vezi ascensiunea unor socialiști radicali, precum Jeremy Corbyn sau Bernie Sanders, precedată de succesul unor partide de aceeași factură, precum Syriza sau Podemos. La aproape un an după alegerile prezidențiale din Statele Unite, dezbaterea publică despre cauzele victoriei lui Donald Trump este departe de a fi epuizată. Explicațiile variază de la teorii conspiraționiste care acuză un complot al Kremlinului în colaborare cu stafful de campanie al viitorului președinte, până la demersuri academice solide care își propun să radiografieze mutațiile de discurs al candidaților republicani sau democrați și să identifice factorii decisivi de influență a opiniei publice.
Majoritatea analizelor se concentrează, însă, excesiv pe dezvoltarea mediei alternative, mai degrabă un efect decât o cauză a receptivității publicului la mișcările de contestare a mainstream-ului. Așa cum am explicat și cu alte ocazii, curentul antiestablishment reprezintă o reacție naturală atât la transformările structurale generate de progresul tehnologic, cu efecte nu întotdeauna benefice sau nu pentru toate categoriile sociale, cât și la crizele succesive din spațiul euroatlantic care au afectat prosperitatea și securitatea vesticilor sau, mai exact, la absența unor răspunsuri convingătoare din partea unor clase politice anchilozate ideologic.
Analiștii mainstream au tendința să ignore cauzele legitime ale nemulțumirilor unor secțiuni largi din societățile occidentale și să evidențieze, în schimb, excesele unor demagogi care încearcă să speculeze, ca de obicei, fluctuațiile opiniei publice. Curentul antiestablihment riscă să fie confiscat de personaje fără substanță și dedicate unei agende personale, dacă nu va reuși să propulseze candidați integri și proiecte coerente de reformare a statu-quo-ului contestat. Exemplul cel mai elocvent în acest sens rămâne Donald Trump, a cărui credibilitate se prăbușește pe măsură ce contabilizează eșecuri în respectarea promisiunilor din campanie.
Un alt risc pe care îl implică evoluțiile recente este reprezentat de resurgența unor idei politice care și-au demonstrat nocivitatea în istorie, precum comunismul, sau care și-au pierdut din relevanță în actualitate, precum monarhismul. În cazul conservatorilor, fascinația pentru standardele morale și culturale mai înalte ale unor societăți din trecut este însoțită uneori și de atracția spre sisteme politice revolute a căror restaurație ar reprezenta, în opinia acestora, o condiție, dacă nu chiar o garanție, a regenerării sociale. De aici atașamentul față de monarhie, chiar și redusă la o funcție simbolică în stat, așa cum se întâmplă în prezent, sau, mai problematic, suportul pentru derivele autoritariste ale unor regimuri, cel puțin nominal, democratice.
Așa se face că asistăm cu regularitate, spre exemplu, la pledoarii de restrângere a libertății de exprimare provenite atât din cercuri progresiste, sub acoperirea corectitudinii politice, cât și din cercuri reacționare, sub pretextul asanării morale a discursului public. Relevante sunt și coincidențele de mijloace la extremele spectrului ideologic, cu împrumuturi, în special, ale tradiționaliștilor din instrumentarul mișcărilor revoluționare, dar și tendințele de radicalizare a opiniilor politice sau de polarizare a dezbaterilor publice. Rezultatul este depășirea cadrului legitim al mecanismelor democratice prin apelul sau chiar recursul la mijloacele coercitive ale statului în scopul impunerii cu forța a unei anumite agende politice și culturale la nivelul întregii societăți.
