Legea defăimării este reprezentativă pentru superficialitatea cu care se desfăşoară procesul legislativ în România.
Proiectul de lege a fost întâmpinat cu critici la unison din partea presei şi a societăţii civile. Sprijinul de care s-a bucurat iniţial în Senat pare să fie de domeniul trecutului în condiţiile opoziţiei vocale din spaţiul public. Parlamentul urmează cel mai probabil să respingă proiectul susţinut de preşedintele PSD. Chiar dacă situaţia va fi remediată în urma reacţiei publice nu ar trebui totuşi neglijate resorturile politice şi ideologice care au dus la promovarea unui asemenea proiect.
Se dezbate intens pe marginea motivaţiei lui Liviu Dragnea de a susţine această iniţiativă legislativă. Iniţial s-a vorbit despre intenţia de a restricţiona dezbaterea publică în vederea alegerilor din a doua jumătate a acestui an prin intermediul unor instrumente care să pedepsească şi să descurajeze opiniile critice. Din perspectiva susţinătorilor acestei teorii, miza principală ar fi reprezentată de mediul online, şi în special de reţelele de socializare, considerate un canal de propagare a mesajelor anti-PSD şi de mobilizare a electoratului partidelor de dreapta.
După o serie de dezvăluiri cu privire la originile proiectului, atenţia s-a mutat asupra organizaţiei care se presupune că ar reprezenta sursa acestuia, Consiliul European al Toleranţei şi Reconcilierii. În ciuda aluziilor autorilor proiectului, presa şi societatea civilă au infirmat orice asociere a organizaţiei cu instituţiile europene, au pus la îndoială relevanţa documentului care ar fi inspirat iniţiativa şi au respins necesitatea unei revizuiri a legislaţiei româneşti în domeniu. Criticile frecvente la adresa CNCD ar sugera mai degrabă o modificare a legislaţiei în direcţia opusă.
Controversată este şi relaţia dintre Liviu Dragnea şi Moshe Viaceslav Kantor, unul dintre fondatorii consiliului, dar şi preşedinte al Congresului Evreiesc European, organizaţie care l-a decorat recent pe liderul PSD cu “Busola Ierusalimului”. Implicarea reprezentantului unei organizaţii evreieşti de lobby nu poate fi totuşi surprinzătoare în condiţiile activităţii recunoscute a acestora de promovare a legislaţiei antidiscriminare, care serveşte în unele situaţii şi scopului denigrării criticilor politicii statului israelian (vezi contribuţiile fostului ofiţer CIA Philip Giraldi pe acest subiect).
Însă dincolo de implicaţiile internaţionale, cazul este simptomatic pentru desfăşurarea procesului legislativ în România, unde legile sunt adoptate mai degrabă în funcţie de criterii externe, precum alinierea la standardele europene sau facilitarea „parteneriatelor strategice”. Superficialitatea parlamentarului român, deprins să-şi desfăşoare activitatea în acord cu obiectivele asumate prin apartenenţa la organizaţiile internaţionale şi nu cu nevoile locale, este cu atât mai evidentă în această situaţie în care proiectul reprezintă doar aparent un ecou al tendinţelor europene în domeniu.
Iniţiativa lui Liviu Dragnea ascunde şi intenţia de a-şi consolida imaginea în faţa „partenerilor externi” prin promovarea unui proiect care părea să fie inspirat din practica europeană în domeniu şi să urmeze ultimele recomandări ale instituţiilor comunitare. Nu este deloc întâmplătoare opţiunea pentru înăsprirea legislaţiei privind discriminarea, cunoscută fiind sensibilitatea forurilor internaţionale şi a ambasadelor occidentale pentru subiect. Acest exces de zel accentuează imaginea deplorabilă a unei clase politice care îşi asumă cu voluptate condiţia colonială.
O iniţiativă oarecum similară a avut şi Crin Antonescu în tentativa de a-şi reabilita imaginea după „lovitura de stat” din vara lui 2012 şi de a obţine sprijinul „partenerilor externi” în perspectiva alegerilor prezidenţiale. Cunoaştem rezultatul acestor eforturi pentru fostul preşedinte PNL şi ne putem aştepta la aceleaşi consecinţe în cazul lui Liviu Dragnea, chiar dacă iniţiativa pare să facă parte dintr-un efort mai amplu de redefinire a imaginii sale şi a PSD, demers reluat fără succes de fiecare nouă conducere social-democrată.
