Noi mostre de “viaţă democratică” oferite de ucraineni circulă în aceste zile pe internet. The Telegraph scrie:
„De la începutul lui septembrie aproape o duzină de parlamentari, consilieri locali şi alţi oficiali acuzaţi de fărădelegi au fost târâţi din birourile lor de găşti mascate în ceea ce a ajuns să se numească „Trash Bucket Challenge” (Provocarea găleţii cu gunoi).
Făptaşii – adesea membri ai grupului radical de dreapta Right Sector – spun că umilinţele publice sunt menite să pedepsească corupţia şi criminalitatea care au caracterizat regimul anterior.
Însă criticii averizează că atacurile sunt la un singur pas de justiţia gloatei şi linşaje publice.”
Reacţiile la adresa acestor atacuri printre suporterii protestelor care au dus la îndepărtarea preşedintelui Ianukovici sunt împărţite. Unii aplaudă determinarea cu care ucrainenii pun presiune în stradă pe politiceni pentru a implementa agenda Maidanului, chiar şi atunci când aceasta ia forma unor acţiuni violente. Alţii în schimb se arată consternaţi că o mişcare animată de idealuri pe care le consideră înalte poate să degenereze în comportamente agresive de tipul celor exemplificate de ancheta ziarului britanic.
Însă astfel de incidente nu ar trebui să mai suprindă niciun observator echilibrat din moment ce au reprezentat mai degrabă o constantă pe parcursul evenimentelor din Ucraina. Ar fi greşit deci să le privim ca fenomene izolate sau un rezultat al activităţii marginale a unor grupuri radicale pentru că reprezintă în realitate o expresie naturală a elanului revoluţionar. Distanţa de la tomberonul ucrainean la ghilotina franceză nu e atât de lungă pe cât am putea fi tentaţi să credem sub mirajul „progresului civilizaţional” din Europa ultimelor secole.
În firea lucrurilor ar fi ca statele şi media occidentale să condamne ferm astfel de comportamente. Însă judecând după modul în care înţeleg să cultive (şi chiar să stipendieze) fervoarea revoluţionară în societatea ucraineană (şi nu numai), aşteptările realiste s-ar cuveni să fie altele. Occidentul ar putea opta să întreţină pe mai departe tensiunile sociale pentru a le specula în conflictul intern cu adversarii noului regim de la Kiev, în timp ce în plan extern ar putea continua să le direcţioneze împotriva sperietoarei de la Răsărit.
Greu de spus însă cum ar putea beneficia Ucraina de pe urma acestei situaţii. Înainte să-şi arunce clasa politică la gunoi (de preferinţă doar la figurat), ucrainenii ar trebui să-şi construiască alternativele care să o înlocuiască. Altfel traseul evenimentelor recente s-ar putea suprapune cu cel al Revoluţiei portocalii din 2004.
Situaţia din România nu este cu mult diferită de cea a Ucrainei. Şi la noi se vorbeşte neîncetat de 24 de ani despre nevoia reformării clasei politice, dar atunci când privim spre alternative constatăm aproape fără excepţie că acestea încă nu există.
Însă problema mai profundă care se pune în această situaţie este cum ar trebui să arate această nouă clasă politică. Să fie o replică fidelă a celor de mai la Vest, aşa cum lozinci de tipul „vrem o ţară ca afară” o clamează, sau să-şi păstreze şi o dimensiune autohtonă? Să continuăm importul formelor fără fond, lipsit de orice discernământ, sau să construim pornind de la tradiţie şi o înţelegere profundă a realităţilor locale şi inspiraţi de anumite modele externe de succes?
România, ca şi Ucraina sau alte state est-europene, va trebui să se ridice la nivelul acestei provocări pentru a putea depăşi etapa tranziţiei perpetue care duce spre nicăieri.
Articol publicat şi pe anacronic.ro (08.10.2014)
