Platforma În linie dreaptă a ajuns recent în atenţia publicului ca urmare a desemnării unuia dintre susţinătorii săi ca ministru în cabinetul Cioloş, prilej pentru elita progresistă să discrediteze încă o dată conservatorismul.
Numirea lui Marius Bostan a fost contestată vehement din cauza asocierii acestuia cu platforma acuzată de fascism, xenofobie sau rasism. Recunoaştem în această caracterizare etichetele obişnuite care sunt atribuite de la o vreme oricărei mişcări de dreapta, cu atât mai mult celor care se revendică de la conservatorism.
Nu este scopul acestui articol să determine în ce măsură se justifică aceste acuzaţii, însă judecând după superficialitatea cu care sunt proferate de obicei în spaţiul public aş înclina să cred că nici de această dată nu sunt întemeiate.
Problema rezidă mai degrabă în altă parte, şi anume în asocierea acestei platforme cu tradiţia conservatoare românească. O pretenţie la fel de nejustificată dacă analizăm orientarea ideologică a principalilor autori.
În linie dreaptă reprezintă o extensie autohtonă a unei anumite zone din cadrul mişcării conservatoare americane. Opiniile exprimate pe această platformă se încadrează cu destulă fidelitate în curentul neoconservator. Orientarea autorilor principali este evidenţiată mai ales de atitudinea faţă de politica externă.
Fascinaţi de excepţionalismul american, autorii nu ratează nicio oportunitate să clameze aportul pozitiv al Statelor Unite în soluţionarea dosarelor internaţionale. După modelul reprezentanţilor de peste ocean ai curentului, platforma susţine politica intervenţionistă a SUA în plan extern, cu accent pe implicarea militară.
Afilierea platformei la neoconservatorism se exprimă deci prin suportul pentru angajamentul Statelor Unite şi al aliaţilor săi în zonele de conflict sau prin reticenţa faţă de organizaţiile internaţionale care încorsetează puterea americană. La acestea se adaugă şi susţinerea necondiţionată a intereselor Israelului în Orientul Mijlociu. Un alt punct comun este reprezentat de anticomunismul virulent care se manifestă astăzi sub forma opoziţiei categorice la adresa Rusiei şi a celor percepuţi că i-ar susţine interesele în plan intern.
Pretinsul conservatorism al platformei În linie dreaptă ar fi pus la îndoială chiar şi în spaţiul american, unde curentul de la care se revendică este deosebit de contestat în interiorul dreptei. Istoria neoconservatorismului traversează a doua parte a secolului XX şi porneşte de la stânga spectrului politic. Fondatorii acestuia au trecut de la democraţi la republicani împreună cu un bagaj ideologic nociv pentru conservatorismul american. Influenţa nefastă a curentului s-a resimţit puternic mai ales în timpul administraţiilor de tristă amintire ale preşedintelui Bush Jr.
Revenind la spaţiul autohton, platforma În linie dreaptă privilegiază adeziunea României la NATO şi, în special, parteneriatul strategic cu Statele Unite. Atlanticismul reprezintă nu numai orientarea de politică externă, dar şi fundamentul poziţiilor sale în plan intern. Toate aspectele politicii româneşti apar subordonate exigenţei de a aprofunda colaborarea cu aliatul de peste ocean, solicitat să intervină şi în problemele domestice.
În aceste condiţii, putem spune că platforma În linie dreaptă a dus aservirea externă la un nou nivel pentru o mişcare conservatoare. Cât priveşte chestiunea ideologică, nu avem de a face cu un fenomen cu totul inedit în istoria conservatorismului românesc, acesta regăsindu-se sub alte forme şi pe parcursul secolelor trecute.
Problema esenţială a conservatorismului autohton de ieri sau de azi rezidă în incapacitatea de a internaliza tradiţia locală. Curentul politic conservator a apărut în România pe fondul procesului de occidentalizare din secolul XIX. Acesta a reprezentat o reacţie la radicalizarea reformelor noii elite politice şi culturale.
Conservatorii din prima generaţie au pledat pentru gradualism în adoptarea modelelor politice din Occident. Retorica acestora se înscrie cu fidelitate în tradiţia burkeană de contestare a schimbărilor revoluţionare. Orientarea anglofilă a fondatorilor curentului este dincolo de orice îndoială, la fel şi adeziunea acestora la cultura europeană.
Generaţiile ulterioare au acordat mai multă atenţie specificului local, însă tot sub influenţa tendinţelor ideologice europene. Spre exemplu, recunoaştem în dezvoltarea naţionalismului o consecinţă a apropierii de spaţiul cultural german. Tradiţia este redescoperită doar pentru a servi ca instrument în conflictele politice.
Deriva totalitară a dreptei din perioada interbelică reprezintă, sub anumite aspecte, urmarea logică a aceloraşi influenţe externe. Radicalizarea convingerilor naţionaliste de import se întâlneşte cu aspiraţia permanentă spre însuşirea modelor europene pentru a genera şi în spaţiul autohton expresii politice de sorginte fascistă.
Lipseşte din istoria conservatorismului românesc raportarea critică la fundamentele civilizaţiei şi culturii occidentale. Internalizarea tradiţiei locale ar fi presupus o atitudine de rezistenţă în faţa influenţelor apusene, însă gradualismul conservatorismului autohton a reprezentat o reacţie doar la ritmul, nu şi la oportunitatea occidentalizării.
Încercările tardive de recuperare a tradiţiei confirmă deficitul de înţelegere la adresa Ortodoxiei şi a formelor sale locale. Prin urmare, conservatorismul românesc acuză restanţe tocmai la capitolul specificului naţional. Cât priveşte influenţele sale externe, elita intelectuală a privilegiat întotdeauna moştenirea latină în dauna celei bizantine, discreditată în imaginarul autohton prin asocierea cu perioada domniilor fanariote.
Dispariţia treptată a conservatorismului românesc după primul război mondial şi incapacitatea acestuia de a se reinventa după căderea comunismului îşi găsesc principala explicaţie în acest deficit de autenticitate. Orice încercare de regenerare a acestuia ar trebui să pornească de la cunoaşterea profundă a specificului local religios şi cultural, dar şi să îmbrăţişeze moştenirea fecundă a Răsăritului ortodox, pentru că drept inspiraţie ar putea servi şi alte mişcări de secol XIX din spaţiul estic, precum cea slavofilă.
Iniţiativele de genul platformei În linie dreaptă pot reprezenta în schimb eforturi apreciabile, însă din păcate orientate într-o direcţie cu totul greşită.
