Puține revelații din trecutul lui Augustin Lazăr ar fi avut un potențial mai compromițător decât cea de a fi luat parte la sistemul de represiune a vocilor critice la adresa regimului comunist. Participarea la persecuțiile împotriva dizidenților politici încarcerați la penitenciarul Aiud îi conturează profilul unui funcționar loial regimului totalitar pe al cărui bilanț odios de victime își pune semnătura alături de ceilalți executanți docili ai ordinelor Securității. Opțiunea reprobabilă de a se fi pus la dispoziția autorităților comuniste pentru suprimarea vocilor dizidente îl descalifică să mai facă parte din corpul magistraților, cu atât mai mult să rămână la conducerea unei instituții proeminente din cadrul sistemului de justiție.
Exercitarea funcției de procuror ar trebui să presupună îndeplinirea unor standarde înalte de probitate morală din cauza tentației exponențiale de abuzare a prerogativelor legale. Prin urmare, puterea conferită procurorilor asupra subiecților dosarelor penale se impune a fi însoțită de o conduită exemplară pentru a evita anchetarea discreționară sau dispunerea de măsuri excesive. Cu atât mai mult, funcția de procuror general ar trebui rezervată magistraților din a căror mapă profesională absențează orice episoade care ar putea să le pună la îndoială integritatea și să-i vulnerabilizeze la șantaj. Nu este și cazul actualului titular al funcției. Suspiciunile provocate de prestația sa inadecvată la conducerea Parchetului general par confirmate de revelațiile compromițătoare din trecutul de procuror în regimul comunist.
Ca șef al comisiei pentru liberări condiționate, Augustin Lazăr ar fi avut, la fel ca oricare alt funcționar al statului ajuns în postura ingrată de a facilita abuzurile regimului, opțiunea de a interveni în favoarea celor persecutați sau de a protesta la adresa metodelor reprobabile ale sistemului comunist de justiție, chiar și în ciuda riscurilor considerabile sau a șanselor reduse de reușită, așa cum au făcut-o dizidenții pe a căror menținere în detenție și-a pus semnătura. Actualul procuror general a optat, în schimb, pentru conformarea voluntară la practicile unui sistem abuziv, contribuind la stabilitatea regimului care a terorizat societatea românească timp de patru decenii și jumătate. De altfel, complicitatea pare să-i fi fost răsplătită și după revoluție, în ultimă instanță prin propulsarea la conducerea Parchetului general și reabilitarea ca promotor al independenței justiției sau personaj instrumental al campaniei anticorupție.
Tendința de a-i diminua responsabilitatea sub pretextul că o eventuală înlăturare a procurorului general ar avantaja PSD și aliații săi în eforturile de compromitere a instituțiilor anticorupție reprezintă o demisie morală de proporții aproape similare, cu atât mai gravă atunci când vine din partea unor persoane care „au făcut carieră” din cercetarea și denunțarea abuzurilor regimului de dinainte de 1989. De altfel, dubla măsură a intelectualității cu program anticomunist nu mai poate fi suprinzătoare pentru observatorii scenei publice în contextul practicilor recunoscute de condamnare selectivă a complicilor regimului.
De cealaltă parte a spectrului politic, modul în care PSD și instrumentele sale de propagandă mediatică exploatează subiectul nu este cu nimic mai puțin dezgustător venind din partea continuatorului PCR și a principalului responsabil de conservarea vestigiilor comuniste din societatea românească. În prima linie a atacurilor împotriva discreditatului procuror general se poziționează, în mod ironic, televiziunea unui colaborator certificat al Securității și o pleiadă de personaje ignobile cu episoade cel puțin la fel de reprobabile în biografia personală.
Comentariatul autohton eșuează din nou în tentativa de a-și recalibra intervențiile la un set de principii și reguli de conduită, în măsura în care mai putem vorbi despre vreo preocupare pentru echidistanță și civilitate. În consecință, suntem constrânși să asistăm la denaturarea încă unei dezbateri fundamentale în care sursa dezvăluirii originale sau potențialii săi beneficiari se dovedesc mai importanți decât faptul relevat în ecuația poziționării actorilor publici.
