S-a vorbit mult despre stilul fostului preşedinte de a face politică atât în timpul, cât şi după terminarea mandatelor sale. Traian Băsescu a fost acuzat că a împărţit România în două prin discursul său polarizant. Şi pe bună dreptate dacă ne gândim la retorica sa maniheistă sau la derapajele repetate de limbaj.
Reprezintă însă conflictul doar apanajul anumitor personaje politice sau este acesta inevitabil în cadrul sistemelor democratice? Pentru că, privind lucrurile din altă perspectivă, rămâne doar o diferenţă regretabilă de stil între perioada fostului şi cea a actualului preşedinte sau a predecesorilor acestora.
Fie că vorbim despre conflicte personale, de grup sau instituţionale, acestea sunt inerente în sistemele democratice moderne. Pentru a înţelege natura conflictuală a acestor sisteme trebuie să pornim de la premisele filozofiei liberale, cea care le-a produs.
Antropologia liberală reduce persoana umană la conceptul de individ. Potrivit acesteia, indivizii se organizează în grupuri pentru a-şi atinge interesele personale. Cu alte cuvinte, la baza asocierilor dintre indivizi stau interesele pe care le au în comun şi constatarea că acestea pot fi urmărite mai eficient în grup decât separat.
Coincidenţa de interese nu poate fi însă unanimă în nicio societate pentru că resursele sunt limitate. De aici rezultă pluralitatea şi diversitatea grupurilor, dar şi relaţiile conflictuale care se instituie între acestea. Nu toate îşi pot urmări interesele cu aceleaşi rezultate, aşa că apare competiţia care stabileşte câştigătorii şi pierzătorii. Apar şi regulile care o guvernează, dar care nu sunt întotdeauna şi respectate.
Din cauza dispoziţiei unora dintre actorii sociali, politici sau economici de a încălca regulile, statul îşi asumă un rol de arbitru. Acesta poate însă la rândul său să distorsioneze competiţia în avantajul unora sau altora, intenţionat sau nu, atunci când omite să semnaleze încălcarea unor reguli, când impune sancţiuni disproporţionate şi când reglementează excesiv sau în favoarea unora dintre participanţi.
Pluripartidismul reprezintă expresia politică a acestui mod de organizare socială. Partidele sunt asociaţii de reprezentare politică a grupurilor din societate, iar ideologiile şi programele acestora reprezintă expresia intereselor care le compun. Partidele intră în competiţie şi alternează momentele în care deţin puterea.
Competiţia politică este reglementată prin constituţie şi legi, la respectarea cărora veghează o serie de instituţii. Raporturile de putere dintre acestea fac obiectul unui sistem de checks and balances menit să instituie o stare de echilibru. Ajungem astfel din nou la conflict pentru că instituţiile intră în coliziune unele cu altele atunci când îşi depăşesc prerogativele stabilite prin lege.
Prin urmare, conflictul este o componentă indispensabilă a acestui tip de sistem politic. Democraţia liberală reglează interacţiunile din societate prin intermediul confruntărilor dintre actori. Echilibrul la care aspiră se naşte tocmai din coliziunea de interese divergente, pe care o şi încurajează.
Nu puţini sunt cei care deplâng permanenţa conflictului la nivel politic şi efectele sale negative pentru societate. Potrivit acestora, alternanţa împiedică dezvoltarea şi implementarea unor „proiecte de ţară”, care ar necesita un consens la nivelul clasei politice, dar şi al societăţii în ansamblu.
Suprimarea conflictului ar produce însă dezechilibre majore în cadrul sistemului şi o mutaţie fundamentală a acestuia după modelul democraţiilor populare. Soluţiile trebuie căutate deci în altă parte pentru că problema fundamentală rezidă de fapt în chiar orientarea individului spre satisfacerea intereselor personale.
Liberalismul constată o tendinţă negativă a individului în interacţiunile sociale şi îşi construieşte sistemul politic încercând să o acomodeze, iar nu să o amelioreze. Liberalismul nu-şi propune să transforme individul pe baza unor precepte morale, aşa cum aspiră alte filozofii politice. Sistemul pe care îl dezvoltă urmăreşte doar limitarea efectelor negative prin reglementarea unor echilibre sociale şi instituţionale.
De aceea nu poate exista o etică liberală, şi tot de aceea o parte însemnată a reprezentanţilor curentului recurge la tradiţia creştină pentru a completa golurile lăsate şi de acest sistem filozofic, ca oricare altul.
