Anul electoral 2024 debutează sub auspiciile unei măsuri problematice. Partidele guvernamentale și-au anunțat intenția de a comasa alegerile locale și cele europarlamentare și de a-și continua colaborarea și din postura de candidate în competițiile electorale. O primă observație pe marginea anunțului de reconfigurare a calendarului electoral ar fi că dispare treptat orice grijă pentru motivarea principială a demersurilor politice. Nici măcar la nivel discursiv nu se mai depune un efort considerabil pentru justificarea deciziilor în termeni legitimi. Transparența intențiilor oneroase tinde să inhibe orice tentativă de expunere argumentativă a proiectelor chiar și din partea autorilor. Mesajele schițate de consilieri sunt enunțate pe tonuri false de la tribune a căror autoritate este discreditată sistematic de anvergura minoră a titularilor.
Inițiativa de comasare a celor două scrutine este motivată exclusiv de aritmetica electorală a partidelor guvernamentale. Rațiunile strategice ale demersului au fost deja expuse în spațiul public: mobilizarea suplimentară la vot pentru alegerile europarlamentare pe fondul activării rețelelor locale, testarea listelor comune în perspectiva scrutinului legislativ și a candidaților unici în eventualitatea unei alianțe la prezidențiale, consolidarea narațiunii de coalizare a forțelor democratice împotriva extremismului prin racordarea la inițiativele similare din plan european etc.
La fel de explicite sunt și implicațiile negative ale demersului pentru calitatea exercițiului democratic. Guvernanții au decis să comaseze tocmai scrutinele poziționate la extreme pe axa distanței față de votant. Gradul de compatibilitate a celor două tipuri de alegeri este cel mai scăzut prin comparație cu oricare altă potențială combinație. De la anvergura instituțională, la configurația funcțiilor, la profilul candidaților și la specificul temelor de campanie, principalele coordonate ale scrutinelor comasate reclamă diferențe fundamentale care periclitează coerența opțiunilor de vot ale electoratului.
De altfel, însăși alianța dintre PNL și PSD, ca principale formațiuni de dreapta și de stânga din România, chiar și cu o configurație ideologică deficitară, reprezintă o aberație sub raport principial din care nu putea rezulta decât o guvernare defectuoasă. Înlăturarea oricăror scrupule de ordin doctrinar din calea aranjamentelor (trans)partinice consfințește procesul de compromitere a actului politic la confluența dintre jocurile de putere și interesele pecuniare ale protagoniștilor.
Moda alianțelor contra naturii nu se limitează nici măcar la sfera puterii. Strategii politici din România par să traverseze o criză tot mai acută de inspirație. Comasarea alegerilor merge în tandem cu comasarea partidelor. Opoziția alege să răspundă alianței partidelor guvernamentale cu… alte alianțe.
Confruntate cu perspectiva incapacității de a depăși pragul electoral, PMP și FD parazitează electoratul fidel al USR, rămas fără alternativă după dispariția în anonimat a REPER și eșuarea în irelevanță a celorlalte tentative de coagulare a publicului progresist. Partidele lozincilor de bonton par să fi sucombat definitiv în fața conflictelor interne. Lipsa de coeziune doctrinară le-a măcinat sistematic până în punctul în care disputele de idei din fazele inițiale de existență au degenerat în lupte primitive de putere. Partidele noi nu mai reprezintă în prezent decât o altă sursă de sinecuri și fonduri publice pentru cea mai ipocrită generație de politicieni din istoria democrației autohtone.
Pretenția de a se poziționa în continuare ca alternativă la partidele-sistem nu mai poate stârni decât zâmbete ironice după importul sistematic de practici brevetate de generațiile precedente și recursul nonșalant la acestea pentru tranșarea rivalităților interne și împărțirea privilegiilor. Istoria scurtă dar tumultoasă a partidelor componente face redundantă orice discuție aprofundată despre metamorfozele ideologice repetate sau incompatibilitățile flagrante dintre orientările doctrinare pe care și le asumă declarativ.
Alianța PNL-PSD deschide totuși o breșă nesperată pentru Dreapta Unită care părea condamnată la un rezultat penibil în raport cu scorul potențial. USR, PMP și FD ar putea să înregistreze o creștere din inerție dacă obtuzitatea strategică a liderilor nu va descuraja migrarea electoratului PNL alienat de asocierea cu un rival tradițional (atât cât mai putem vorbi despre alegători principiali în cazul unor partide care și-au abandonat orice preocupare pentru consistența ideologică sau istorică).
Nici AUR nu iese din logica de coagulare a personalităților și grupurilor cu ADN politic similar. Chiar dacă s-ar putea dovedi inspirată în perspectiva alegerilor prezidențiale, problema cu strategia ecumenistă a lui George Simion este că s-a concretizat prin înrolarea unor personaje care bifează audiențe considerabile, dar și vulnerabilități majore de imagine după activitatea controversată din spațiul public. În cazul unora putem vorbi chiar de experiențe precedente în politica autohtonă pe parcursul cărora au demonstrat o conduită nu tocmai ireproșabilă atât în relație cu electoratul, cât și cu foștii colaboratori.
Un eventual eșec din primul tur al unei potențiale candidaturi din partea liderului AUR la președinție i-ar putea aduce inclusiv marginalizarea în cadrul propriului partid, așa cum s-a întamplat cu majoritatea fondatorilor de proiecte politice recente din țară sau din străinătate. Iar primii care vor arunca piatra vor fi tocmai noile achiziții care au manifestat și în trecut aspirații disproporționate în raport cu posibilitățile intelectuale, anvergura profesională sau aportul personal la proiectele din care au făcut parte.
Cât despre celelalte partide care își propun să reprezinte electoratul de dreapta, absența totală din dezbaterea publică le condamnă la un scor cu 0 în față. Și asta dacă vor reuși să îndeplinească condițiile necesare pentru a se înscrie în competiția electorală, de fiecare dată o provocare existențială pentru formațiuni care se manifestă mai degrabă ca niște cluburi de reflecție.
