Marea Britanie pare să dispună în sfârșit de o administrație dedicată respectării votului de părăsire a Uniunii Europene. Spre deosebire de inadecvata sa predecesoare la conducerea guvernului, Boris Johnson are cel puțin avantajul de a se fi poziționat favorabil în campania pentru referendumul din 2016 și, prin urmare, de a merge la Bruxelles din postura unui susținător al procesului desemnat să-l gestioneze. După evoluțiile încurajatoare din startul mandatului, votul din parlamentul britanic privind eliminarea opțiunii No deal îi vulnerabilizează, însă, poziția în negocieri. Nu este nici singurul episod de revoltă al legislativului de la Londra, populat în majoritate de susținători ai taberei Remain care, prin opoziția la orice progres spre finalizarea procesului, subminează autoritatea propriilor reprezentanți în fața birocraților europeni și repudiază voința majoritară a propriului electorat.
Așa cum era de așteptat, inițiativele de implementare a referendumului continuă să întâmpine o rezistență încăpățânată din partea demnitarilor britanici care refuză să accepte rezultatul votului din 2016. Aceeași opoziție o regăsim și în dreptul unor reprezentanți ai instituțiilor comunitare a căror ostilitate este măcar explicabilă din perspectiva intereselor contrare ale Uniunii Europene. Succesul Brexit ar reprezenta o amenințare existențială pentru eșafodajul comunitar a cărui stabilitate a fost periclitată de crizele succesive, începând cu „tragedia monedei euro” și continuând cu valurile migraționiste ce au impulsionat ascensiunea formațiunilor eurosceptice. O ieșire controlată a Regatului Unit ar putea determina și alte state membre să urmeze un curs similar odată risipite temerile cu privire la consecințele demersului, prezentate de agitatorii taberei Remain în termeni cu valențe apocaliptice. O imagine similară este propagată și dincolo de granițele britanice prin intermediul mediei progresiste și al rețelelor de organizații neguvernamentale abonate la fondurile comunitare. Apologeții UE nu contenesc să portretizeze Brexit drept o calamitate în plină desfășurare cu scopul de a reduce atractivitatea exitului pentru restul societăților europene.
Misiunea echipei lui Boris Johnson este îngreunată considerabil nu atât de acoperirea mediatică negativă, deja banalizată și discreditată, cât mai ales de piedicile legislative din calea perfectării Brexit-ului, de unde și tentativa eșuată de a proroga lucrările parlamentului cu intenția de a bloca inițiativele ce se opun finalizării procesului de ieșire din Uniunea Europeană. Sprijinul minoritar al guvernului în parlament ar fi trebuit să conducă la convocarea de alegeri legislative, așa cum actualul prim-ministru a solicitat pe fondul seriei de voturi defavorabile. Opoziția amână, însă, consultarea electoratului, arătându-se reticientă să preia guvernarea înainte de soluționarea Brexit-ului într-un sens sau altul. Laburiștii se așteaptă și să contabilizeze un eventual nou eșec al unui executiv conservator în negocierile cu instituțiile comunitare. De altfel, chiar dacă se conturează o evoluție treptată spre identificarea deplină cu tabăra Remain, principala formațiune de opoziție continuă să fie acuzată de ambiguitate în raportarea la referendum, ezitările lui Jeremy Corbyn fiind puse mai ales pe seama riscului de antagonizare a votanților laburiști care au susținut ieșirea din UE.
În contextul unei susțineri parlamentare fragile, lipsit până și de sprijinul integral al contingentului de parlamentari conservatori, provocarea majoră pentru Boris Johnson devine relația cu propria formațiune în care eșaloanele superioare își mențin ostilitatea la adresa Brexit, transferată și asupra liderului actual al partidului pe fondul adeziunii la campania Leave. Numele fostului primar al Londrei a fost vehiculat printre favoriții la preluarea conducerii executivului și după retragerea lui David Cameron, însă opțiunea preferată la momentul respectiv de establishment-ul conservator a fost Theresa May. Opoziția fostului premier la adresa Brexit a plasat-o din start într-o poziție de vulnerabilitate în fața birocraților europeni, constrânsă să negocieze aplicarea unui vot împotriva căruia se pronunțase repetat în trecut. Slăbiciunea Theresei May a condus la formularea unui acord inacceptabil pentru Marea Britanie a cărei respingere în parlamentul londonez a întrunit un consens fără precendent.
Rămasă fără vreo perspectivă de a-și impune voința, reprezentată de adoptarea unui acord în aceeași măsură de restrictiv pentru Regatul Unit ca menținerea în Uniunea Europeană, Theresa May a demisionat în lacrimi pentru a fi substituită, în cele din urmă, de un susținător al Brexit. Desemnarea lui Boris Johnson a fost întâmpinată cu un optimism amplificat și de cooptarea lui Dominic Cummings, arhitectul campaniei Leave, în echipa guvernamentală, văzută ca o garanție a respectării votului din 2016. Prestația legislativului a subminat, însă, sistematic încrederea societății britanice în finalizarea cu succes a negocierilor prin obstrucționarea și restrângerea opțiunilor guvernului. Discrepanța flagrantă dintre raporturile de forțe din legislativ, respectiv societate pe marginea Brexit reclamă o reconfigurare a distribuției parlamentare care să reflecte cu fidelitate opțiunile majoritare ale electoratului.
Premierul ar putea fi nevoit să gestioneze cu abilitate o altă rundă de negocieri, de această dată cu formațiunea lui Nigel Farage a cărei întreagă existență orbitează în jurul obiectivului de aplicare a votului din 2016. Preluând însuși numele referendumului, noul partid al fostului lider UKIP a reușit să câștige alegerile europene la numai câteva luni de la înființare, prăbușind conservatorii la cota neverosimilă de 8%. În eventualitatea tot mai puțin probabilă a convocării unui scrutin legislativ înainte de 31 octombrie, cele două formațiuni adversare se pot vedea constrânse să colaboreze la presiunea sistemului de vot care amendează candidaturile multiple pe același culoar ideologic. O participare separată a partidelor conduse de Boris Johnson și Nigel Farage ar putea conduce la alegerea unui nou parlament în care opozanții Brexit-ului să dețină o majoritate confortabilă. Un potențial vot majoritar pentru aplicarea referendumului ar putea fi compromis de sistemul First Past the Post în care primul clasat obține mandatul dintr-un singur tur chiar și în condițiile unui procentaj mult sub 50% + 1.
Nigel Farage continuă să preseze conservatorii pentru adoptarea unor poziții mai tranșante în relația cu Uniunea Europeană așa cum a făcut-o constant de la apariția pe scena politică. De altfel, însăși convocarea referendumului din 2016 a reprezentat un răspuns al fostului premier David Cameron la presiunea exercitată de ascensiunea UKIP în sondaje. Promisiunea de campanie i-a facilitat succesul în alegerile legislative, dar i-a determinat și finalul carierei politice, forțat să demisioneze ca urmare a deznodământului referendumului. În contextul evoluției defavorabile a negocierilor care au condus la formularea unui prim acord complet incompatibil cu obiectivele taberei Leave, poziția lui Nigel Farage este de a susține, ca de obicei, opțiunea maximală reprezentată de o ieșire fără acord din Uniunea Europeană, singura care ar garanta, în opinia liderului Brexit, restituirea suveranității și independenței statului britanic.
