Principalul criteriu de delimitare pe scena politică autohtonă rămâne, din păcate, atitudinea față de campania anticorupție. Din această perspectivă, criza de identitate pe care o traversează PNL era previzibilă din moment ce discursul partidului pe tema justiției s-a transformat radical după 2014. În urmă cu numai două legislaturi, liberalii se aliau cu PSD pentru a se opune ”regimului Băsescu”, căruia îi asociau și instituțiile angrenate în combaterea corupției. Astăzi, PNL încearcă să se poziționeze ca principal susținător al independenței justiției și promotor al unor noi standarde de integritate în politică. Schimbarea apărută pe fondul fuziunii cu PDL și al retragerii lui Crin Antonescu de la conducerea formațiunii a fost consființită odată cu alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte.
După o perioadă de acomodare cu noua direcție, din care n-au lipsit mesajele echivoce sau inițiativele contradictorii, PNL este pe punctul să-și sincronizeze complet discursul și acțiunea cu susținătorii mai vechi ai campaniei anticorupție. Foștii adversari au redevenit aliați după ruptura din 2006 care îi aducea pe liberali în tabăra opozanților la adresa reformelor din justiție. Orientarea a fost menținută și după îndepărtarea lui Călin Popescu Tăriceanu de la președinția formațiunii. În acest interval de timp a existat chiar o perioadă în care, pe fondul unei serii de anchete care vizau personaje exponențiale pentru PNL, partidul era perceput ca cel puțin la fel de corupt ca PSD, în condițiile în care liderul acestuia, Crin Antonescu, conducea opoziția împotriva DNA sau ANI, alături de omologul său de la social-democrați, Victor Ponta. Ne amintim că toate acestea au culminat cu suspendarea lui Traian Băsescu din 2012 pentru care presupusele abuzuri din campania anticorupție au servit ca principal argument.
Este o perioadă pe care actualii lideri ai PNL, chiar dacă o parte dintre aceștia se regăseau și atunci în conducerea formațiunii și au participat la evenimentele respective, și-o doresc ștearsă din memoria publicului. Liberalii nu au contenit în campania electorală cu mesajele de delimitare față de acțiunile din trecut care ar fi adus atingere independenței justiției în încercarea de a compensa deficitul de credibilitate pe tema anticorupției în raport cu competitori precum USR. Însă, judecând după rezultatele alegerilor din 11 decembrie, strategia de comunicare nu a produs efectele scontate, ci mai degrabă a amplificat percepția de culpabilitate la adresa partidului și a inspirat slăbiciune prin comparație cu principalul său adversar, PSD. PNL a pierdut, astfel, votanți atât în favoarea USR, cât și a ALDE sau PMP și a ajuns la un nivel mult sub așteptările din momentul fuziunii sau al câștigării alegerilor prezidențiale.
Au trecut câteva luni de la scrutinul parlamentar și PNL nu pare să fi identificat cauzele eșecului sau să fi internalizat concluziile care se desprind din analiza rezultatelor. Responsabilitatea pentru insuccesul din alegeri rămâne difuză în interiorul formațiunii. Singura victimă cu greutate a prestației modeste a fost Alina Gorghiu. Peneliștii au votat chiar eliminarea sancțiunilor la adresa filialelor neperformante în cadrul recentului Consiliul Național. Liberalii cu aspirații de a obține o funcție în viitoarea conducere au încercat, probabil, să evite, astfel, pierderea sprijinului unor organizații locale în perspectiva congresului din iunie de care se leagă toate speranțele membrilor și simpatizanților PNL pentru relansarea partidului. Candidaturile anunțate nu sunt, însă, tocmai generatoare de optimism.
Ludovic Orban, mai vechiul pretendent la șefia partidului, pare deocamdată favorit în competiția cu Cătălin Predoiu. Situația s-ar putea schimba dacă achitarea sa în dosarul de corupție nu va fi confirmată și la apel. Pe de altă parte, se vehiculează și înscrierea în cursă a unui candidat care să reprezinte aripa tânără a PNL. O asemenea inițiativă nu pare a fi agreată, însă, nici măcar de întreg tineretul liberal, judecând după reacția critică a unuia dintre cei mai vocali parlamentari, Daniel Gheorghe, unul dintre puținii peneliști care reușesc să articuleze o viziune asupra viitorului formațiunii. În aceste condiții, nu ne putem aștepta ca o eventuală candidatură la președinția partidului a unui liberal din noua generație să producă efecte notabile.
Schimbarea atitudinii față de campania anticorupție nu este singura cauză a crizei de identitate a PNL. În interiorul partidului se poartă și dezbateri doctrinare, din păcate reflectate marginal în presă, în special pe tema liberalismului economic, resuscitată prin adeziunea economistului Florin Cîțu, a cărui activitate parlamentară consistentă provoacă reacții divergente printre colegi. Sancționarea acelor inițiative protecționiste sau derapaje populiste pentru care partidul său are cel puțin o parte din responsabilitate i-a atras critici și din interior.
Nu este surprinzător că peneliștii nu rezonează integral cu discursul autentic liberal al senatorului. Într-un articol din preajma anunțului său de candidatură anticipam că propunerile acestuia vor întâmpina opoziție și printre colegii de partid. PNL a întreținut pe parcursul istoriei sale, nu doar recentă, o relație ambiguă cu liberalismul economic. O condiție esențială pentru depășirea actualului impas este și clarificarea doctrinară. Bâlbele pe tema redefinirii căsătoriei în Constituție reprezintă un alt exemplu de inconsistență ideologică, dar și un simptom al deficitului de leadership și de autoritate a conducerii interimare.
Criza de identitate a formațiunii a fost suplinită în trecut și de personalitatea liderilor. Pentru un partid de dimensiunile PNL, care încă nu a digerat complet fuziunea cu PDL, o altă formațiune importantă de pe scena politică autohtonă, este imposibil să fie eliminate sursele oricăror disensiuni interne. De aceea, rolul celor care se vor regăsi în viitoarea conducere penelistă va fi cu atât mai important în încercarea de a impune un discurs și o acțiune unitare și coerente, indispensabile pentru atingerea potențialului electoral al formațiunii la alegerile din 2019. Mai mulți lideri ai PNL au invocat în cadrul recentului Consiliu Național necesitatea consolidării parteneriatului cu Klaus Iohannis. Președintele poate fi, însă, și o vulnerabilitate pentru partidul din care provine și care, probabil, îl va susține pentru un nou mandat.
Dincolo de prestația inconstantă a actualului locatar de la Cotroceni, partidele prezidențiale sunt expuse deseori conflictelor de autoritate între conducerile formațiunilor și șeful statului. Sunt generate, astfel, situații în care membrii partidelor manifestă o dublă loialitate, față de președinte sau ierarhia organizației, slăbind coeziunea internă și stârnind confuzie în exterior, în condițiile în care obiectivele celor două entități nu sunt întotdeauna convergente, iar șeful statului este obligat prin Constituție să medieze competiția de pe scena politică și nu să intervină în favoarea sau în detrimentul unora sau altora dintre competitori.
În cazul particular al lui Klaus Iohannis, am putut urmări cum succesoarea sa, numită mai degrabă la insistențele președintelui decât pe fondul unei reale susțineri interne, a eșuat la conducerea partidului. De asemenea, PNL a decontat în alegerile din 2016 și inactivitatea lui Klaus Iohannis din primii doi ani de mandat la Cotroceni. Și opțiunea președintelui pentru funcția de prim-ministru a reprezentat și continuă să reprezinte un punct nevralgic pentru partid. O eventuală decizie a lui Dacian Cioloș de a se înscrie în USR sau de a înființa o nouă formațiune ar afecta dramatic perspectivele liberalilor pentru un rezultat satisfăcător la europarlamentare.