N-au simțit nevoia să mai adauge nimic. S-au despărțit fiecare cu gândurile sale. Ce li se intersectau tot mai rar fără să le verbalizeze. Magda se lăsă cuprinsă de sentimentul de înstrăinare. Și simți nevoia să plece. Nesigură dacă ar trebui să se mai întoarcă. În casa lui. Pe care o avea dinainte să-l cunoască. Cu amintirile lui. Dintr-o viață la care nu participase. Cu mobila lui. La care nu voia să renunțe. Și cărțile lui. Care o amenințau din bibliotecile până în tavan. Cu hainele lui. Aranjate la linie în dulap. Și patul lui. Prin care se tăvăliseră atâtea foste. O cuprinse o senzație de repulsie. Aproape scârbă. Stârnindu-i un spasm de vomă. Și amețeală. Se gândi că poate a rămas gravidă. Și se rugă la Dumnezeu să-și piardă sarcina care ar fi legat-o definitiv de Cristi. Nu! Nu trebuia să mai revină acasă. Era poate ultima ei șansă.
Dar unde să meargă?
Plecase fără să realizeze încotro se îndreaptă. Și se trezi după un timp în cimitirul părăsit. Locul lui favorit de promenadă. Printre morminte abandonate. De morți anonimi. Cu numele șterse de pe crucile în paragină. Era felul lui de a se întoarce în trecut. Dintr-un prezent care îl dezgusta profund. Se plimba tacticos pe aleile invadate de iarbă. În costumele la comandă. După moda sfârșitului de secol XIX. Vechea lui obsesie. Sprijinit în bastonul rămas moștenire. De la bunicul cu origini nobiliare. Îi răspândea pietrele din cale. Să nu-și rupă tocurile pe care îi impunea să le poarte. Mergea prin târguri de vechituri. De unde îi cumpăra tot felul de zdrențe demodate. Pe care le recondiționa la un croitor bătrân. Căruia îi asculta poveștile trunchiate de alzheimer. Cu mai multă atenție decât acorda conferințelor academice.
„Ce caut aici?”
Se întrebă Magda panicată. Și porni alergând spre poartă. Călcă din grabă într-o groapă. Și își scliti glezna dreaptă. Căzu în genunchi pe aleea surpată. Și începu să plângă. Nu de durere. Aproape că nu simțise. Ci de frustrare. Se vedea legată de mâini și de picioare. Țintuită de lanțuri invizibile. Care o împiedicau să avanseze. Îngrădită de norme rigide. Care o condamnau să îndure supliciul unei existențe normale. Cu obiceiuri anoste. Complezențe formale. Și rigori casnice. Își șterse un firicel de sânge. Care se prelingea firav pe gambele suple. Și își scoase pietricelele din rană să se calmeze. Să-și ocupe mintea cu treburi practice. Da! Asta trebuia să facă. O să termine curățenia săptămânală. Și o să se mai liniștească. Se obișnuise să țină ordine în casă. La început era stresată. Îi simțea nervozitatea când își uita lucrurile împrăștiate. Și le găsea aranjate. Nu-i reproșa nimic. Dar mai bine i-ar fi tras o palmă decât să o urmărească nemulțumit. Era ceva sălbatic în privirea lui. Chiar dacă își păstra eleganța și în ceartă. Nu ridica vocea niciodată. Îi respingea atacurile de la distanță. Cu pedanță. Până o lăsa fără suflu. Și se preda supusă la picioarele cuceritorului. Îi cerea iertare cu vocea stinsă de lacrimi. Și îi promitea solemn că n-o să mai facă. Fără ca el să i-o pretindă vreodată.
Da! Trebuia să meargă acasă. Să se grăbească.
Porni agitată pe drumul înapoi. O lesă invizibilă parcă i se încolăcea în jurul gâtului. Cu fiecare pas ce o aducea mai aproape. De veșnica reîntoarcere. Îi pulsau venele sub strânsoarea imaginară. Pe care încerca să o slăbească. Învinețindu-și pielea străvezie. Lăsându-și urme ca de strangulare. Intră în casă fără suflare. Și merse în vârful picioarelor spre biroul lui. Pe urmele luminii palide. Strecurate pe sub ușa închisă. Asculta cu respirația tăiată. Sunetul paginilor întoarse. O sufoca liniștea apăsătoare. Dar se temea să nu-l deranjeze. Cu zgomote imprudente. Munca lui era mai importantă. Niciun compromis nu îl considera prea mare. Să-și sacrifice fericirea pe altarul creației lui? Erau momente când nu-și putea închipui chemare mai înaltă. Dar care operă? O carte neterminată? Și niște articole de specialitate? Publicate în reviste marginale. Și ignorate cu desăvârșire. Din cauza ideilor anacronice. Și a stilului vetust în care se exprimă. Cine să-i mai aprecieze sofisticarea intelectuală? În plină criză morală. A unei civilizații în curs de disoluție. Realiză cu înfrigurare că-i însușise până și expresiile. Și își scutură capul să-i alunge concepțiile desuete. De retrograd complexat. Inadaptat cu ifose.
„Ce stereotipuri grețoase!”
Nu mai știa dacă era ironică sau serioasă. Educația de acasă se confrunta cu teoriile din școală. Și își pierdea gândurile în ceață. Confuză precum un schizofrenic evadat din sanatoriu. Pendula dintr-o extremă într-alta. De la dispreț la venerație. Îl agresa uneori cu brutalitate. De parcă s-ar fi răzbunat instinctiv. Dintr-un motiv indefinit. Nu înțelegea nici Magda. Oricât s-ar fi străduit să găsească un răspuns la întrebare. Ce se întâmplase? De începuse să-i displacă totul în compania lui. Deși nu-i mai tolera nici absența. Simțea nevoia să-i fie alături și când mergea la toaletă. Crăpa ușa și îl ținea de vorbă. Să nu rămână niciodată singură. Avea o frică bolnăvicioasă de abandon. Uneori se trezea speriată. Dacă îi percepea lipsa în somn. Și pornea să-l caute prin casă. Îl trăgea după ea în pat. Și îl obliga să o strângă în brațe. Dar nu mai putea să adoarmă. Se legăna cu pupilele dilatate. Până se făcea dimineață. Se schimonosea la față. Retrăind fragmente din coșmar. Dar refuza să revină la realitate. Se adâncea în delirul oniric. Să-și exploreze perversiunile emanate din subconștient. Cu voluptate de victimă. Care își consumă avidă. Fascinația morbidă pentru agresor.
Se așeză rezemată de perete. Și îl așteptă răbdătoare să-și termine lecturile. Curioasă cât o să mai treacă. Până o să-i conștientizeze absența. Oricum nu se va deranja să se oprească. Îi va trimite un mesaj în grabă. Cu o nuanță de reproș în formularea banală. Menită să-i ascundă indiferența glacială. Satisfacția provocată de timpul petrecut singur. Și dorința să-l prelungească pe cât posibil. Se interesa de ea numai din obligație. Nu se îngrijora niciodată. Se mulțumea cu orice îi răspundea la mesaje. Nici măcar nu citea cu atenție. Și își relua imediat lecturile. Să valorifice fiecare minut pe care îl mai avea la dispoziție. Până să-și preia responsabilitățile din viața de cuplu. Pentru el asta devenise. Relația cu ea. Un fel de serviciu. Își respecta sarcinile din fișa postului. Și evada la finalul programului. Cu sentimentul datoriei îndeplinite. Într-un univers pe care și-l construise după placul lui. Și în care intruziunile Magdei erau întâmpinate cu ostilitate. Nu își găsea răbdarea să o introducă în preocupările sale. O încuraja să parcurgă drumul singură. Să-l ajungă din urmă. Deși nu exista nicio scurtătură.
Cristi pendula între două lumi. Cu Magda agățată de conștiința lui. Se simțea tras în jos. Coborât în mundan. De câte ori trebuia să-și petreacă timpul cu ea. Îi devorase tinerețea. Să-și astâmpere pofta de trupuri. Și nevoia de afecțiune. Să-și poată concentra ambiția. Pe descifrarea labirinturilor intelectuale. Din scrierile fundamentale. Își reproșa starea de lehamite. Dintr-un sentiment de compătimire. Amestecat cu vinovăție. Îi număra ridurile de pe frunte. Adâncite în piele. Parcă aproape să-i spintece carnea. Și să-i pătrundă în creier. Îi măsura cearcănele negre. Sub pleoapele căzute de oboseală. Din ochiul stâng îi atârna mereu o lacrimă. Gata să cadă. Pe obrazul palid. Spre cutele din colțul gurii. Să-i usture buzele crăpate. Și să-i amărască vârful limbii. Era încă frumoasă. Dar întunecată. O umbră a celei dinainte să-l cunoască. Fondul de ten nu păcălea pe nimeni. Îmbătrânise. Deși avea numai 24 de ani. Ultimii 2 o consumaseră cât 20. Părea sleită de puteri. După atâtea încercări eșuate de a scăpa din captivitate. Se întorcea spășită să-i cerșească atenție. Cu speranța vagă că-i produsese impresia așteptată. Se aude telefonul. Primise mesajul. Deschide să-l citească.
„N-ai de gând să mai treci pe acasă?”