Dispariţia actualei clase politice va face loc uneia mai bune – aceasta pare să fie aşteptarea dominantă în societatea românească. Corupţia este însă doar una dintre problemele politicienilor români şi poate nici măcar cea mai gravă. O clasă politică ce nu mai fură nu înseamnă automat o clasă politică mai bună.
Să ne gândim doar la primarii care se bucură în continuare de aprecierea comunităţilor, chiar şi după ce le-au fost descoperite ilegalităţile. În condiţiile incompetenţei crase a tagmei politico-administrative de după ‘89, corupţia edililor performanţi este trecută uneori cu vederea pe principiul „fură, dar face şi pentru comunitate”.
Toleranţa românilor pentru corupţie îşi are originile în secolul trecut. Furtul de la stat a reprezentat, pe parcursul deceniilor de comunism, o formă de supravieţuire pentru populaţia pauperizată. Corupţia s-a impus în societatea noastră, precum şi în altele care au traversat experienţe similare, ca un „rău necesar” sub tirania unui stat care îţi confisca avuţia şi te condamna la sărăcie.
Furtul din avuţia publică nu a fost inaugurat de comunism, însă sub acest sistem a devenit aproape un mod de existenţă. Consecinţele acestui fapt s-au resimţit şi după ’89, când practica s-a menţinut, iar sistemul actual a fost construit pe temelia reţelelor deja existente de spoliere a bugetului şi a resurselor publice.
Tirania sistemului socialist, care obliga individul la furt pentru a-şi asigura existenţa, a fost înlocuită cu aceea a unui sistem în care accesul la demnităţile politice, la funcţiile administrative sau la o poziţie privilegiată pe piaţă au fost condiţionate de asocierea cu grupuri infracţionale de la cel mai înalt nivel din politică, administraţie sau mediul de afaceri.
Un realizator de televiziune spunea recent că „în ţara asta toţi suntem datori cu o vizită la DNA”. Dacă instituţiile anticorupţie ar avea resursele şi disponibilitatea să ancheteze toate neregulile comise în aceşti ani, atunci o secţiune consistentă din societatea românească ar trebui să intre la puşcărie, şi nu numai din clasa politică.
Asta nu înseamnă totuşi că anchetele împotriva corupţiei ar trebui să înceteze, nici măcar să încetinească. Însă aşteptările societăţii cu privire la efectele benefice ale acestui fenomen ar trebui cel puţin temperate. Pe de o parte, atenţia trebuie să ni se îndrepte şi spre eventualele efecte secundare. Pe de altă parte, din ruinele actualei clase politice nu va ieşi obligatoriu una mai bună atât timp cât nu vom avea în vedere şi alte considerente.
O caracteristică şi mai nocivă a actualei clase politice este incapacitatea de a articula o viziune coerentă despre viitorul României. Programele actualelor partide arată ca un bilanţ contabil asezonat cu ceva propagandă sterilă, demonstrând un nivel foarte redus de cultură, dar şi o lipsă totală de preocupare pentru aspectele fundamentale ale activităţii politice.
Nici apariţiile trecătoare ale unor intelectuali în politică nu au lăsat urme mai consistente, aceştia remarcându-se doar printr-o unanimă lipsă de abilitate în exercitarea demnităţilor publice, incapacitate pe care unii încă se mai ambiţionează să o pună pe seama naivităţii sau a unui presupus idealism. În scurtele lor experienţe la conducerea unor partide sau a unor instituţii publice, politicenii intelectuali au arătat mai degrabă acelaşi grad de incompetenţă, oportunism sau aroganţă ca mai puţini şcoliţii lor colegi de breaslă.
Însă trăsătura comună prin excelenţă a intelectualilor intraţi în politică a fost, fără doar şi poate, un occidentalism aproape visceral. Singurul lor orizont politic pare să fi fost reprezentat de sincronizarea României cu ceea ce ei numesc “lumea civilizată”. Asta ar presupune, printre altele, transferul necondiţionat de suveranitate către instituţiile internaţionale, dar şi amendarea acelor aspecte ale tradiţiei noastre religioase sau culturale care se-ntâmplă să intre în coliziune cu valorile de export ale Vestului, precum ecumenismul religios sau libertinajul.
Procesul de occidentalizare continuă însă şi fără aportul oricum neglijabil al acestora, fiind susţinut de entităţi mult mai puternice şi mai abile. De altfel, nicio voce sonoră din spaţiul public nu mai îndrăzneşte să pună la îndoială cursul României spre integrarea deplină în spaţiul civilizaţiei euro-atlantice. Niciun partid parlamentar nu exprimă puncte de vedere eurosceptice, nu denunţă participarea României la anumite operaţiuni militare şi, în general, aservirea politicii de apărare unor interese externe şi nici nu îndrăzneşte să chestioneze măcar colonialismul cultural al Occidentului.
În aceste condiţii, optimismul cu privire la beneficiile anticorupţiei pentru politică şi societate este cel puţin supradimensionat. Da, vom avea probabil o clasă politică mai puţin coruptă, însă integritatea înseamnă mai mult decât să nu furi. Integritatea înseamnă şi moralitate. Integritatea înseamnă şi verticalitate. Integritatea înseamnă şi competenţă.
O reformă a clasei politice care se vrea şi benefică va trebui să includă toate aceste componente.
