Servitutea ideologică și excrescențele sale politice

Ca parte a procesului de conformare voluntară la tendințele din spațiul vestic, presa autohtonă caută să încadreze dezbaterea publică în contururile trasate de comentariatul mainstream occidental, alăturând guvernarea PSD-ALDE unui curent iliberal ce ar fi cuprins statele apusene și ar fi propulsat administrații controversate precum cea ungară, poloneză sau americană, bineînțeles cu implicarea suspectului de serviciu, Rusia. Publicațiile vestice abundă în investigații menite a releva presupusele conexiuni dintre regimurile amintite, fie că este vorba despre simple afinități ideologice sau chiar despre coluziuni cu potențiale implicații penale.

În versiunea lui autohtonă, discursul progresist de dată recentă capătă valențe și mai reducționiste, limitându-se la dihotomia pro sau anti-occidental care ajunge să țină loc de ideologie pentru majoritatea actorilor publici. Protagoniștii scenei mediatice se întrec în declarații emfatice de adeziune la „valorile euro-atlantice” pretins a fi întruchipate de organizațiile internaționale la care România a aderat după 1989. Chiar și în rarele situații când îndrăznesc să-și exprime dezaprobarea la adresa unei inițiative de proveniență vestică (de obicei numai dacă sunt vizați direct), participanții la dezbatere publică încearcă să-și afișeze loialitatea restricționându-și criticile la speța în cauză pentru a evita să blameze entitatea de origine sau construindu-și discursul pe o structură argumentativă similară ce le permite să invoce pretexte atenuante menite să acrediteze ideea unei banale confuzii provocate de, spre exemplu, comunicarea lacunară, devenită scuza predilectă a oricărei divergențe externe.

Vocile care se aventurează în a chestiona activitatea instituțiilor respective în ansamblu și a emite puncte de vedere sceptice la adresa cursului organizațiilor internaționale de care aparțin sunt marginalizate pe scena publică și discreditate prin acuzații infamante care se dovedesc adeseori lipsite de probe. Reprezentative din această perspectivă sunt și comentariile ignorante pe marginea vizitei unei somități academice din Statele Unite care, prin prisma apartenenței la școala realistă din domeniul relațiilor internaționale, articulează o viziune critică asupra politicii externe americane. Presa locală a înțeles să reacționeze de o manieră caracteristică, portretizându-l în termeni descalificanți și speculându-i asocierea neinspirată cu o serie de personaje compromise, în cadrul unuia dintre evenimentele dedicate vizitei, pentru a insinua că ar fi venit în România (pentru ce altceva decât) să facă jocurile Moscovei.

Într-o discuție cu un intelectual public convertit în politician, chiar despre relația dintre intelectualitate și politică, am menționat în treacăt numele unui fost colaborator al său provocându-i neintenționat o reacție simptomatică pentru mentalitatea prevalentă în rândul elitelor contemporane. „Se vorbește că e agent CIA”, mi-a mărturisit cu infatuarea celui racordat la informații privilegiate pe care își permite libertatea să le divulge profanilor. „Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta”, s-a grăbit să adauge vizibil îngrijorat că aș fi putut interpreta negativ poziția sa față de respectivul și presupusa lui afiliere la serviciul secret american. Cum suspiciunile nu s-au confirmat, dar nici infirmat, în anii trecuți de la conversația amintită, menținându-se la stadiul de bârfe specifice breslei academice, problematică rămâne mai degrabă atitudinea favorabilă a interlocutorului meu la adresa potențialei subordonări față de un regim străin, fie și aliatul cu postură dominantă în NATO, a unui intelectual cu activitate publică susținută și funcții deținute la nivel superior în aparatul guvernamental.

Același politician obișnuia să frecventeze cu regularitate ambasada Statelor Unite la București și să povestească apropiaților cu entuziasm nedisimulat despre implicarea diplomaților americani în politica internă sau chiar în activitatea unor instituții aflate în prim-planul mediatic, pe care o și solicita energic, conform propriilor mărturii, în cadrul întâlnirilor informale cu reprezentanții „partenerului strategic”. De altfel, cablogramele obținute de Wikileaks în 2011 cuprind relatări ale vizitelor unor politicieni români la ambasada SUA unde încercau să câștige bunăvoința oficialilor americani declarându-și adeziunea necondiționată la obiectivele administrației de la Washington în regiune, divulgând informații sensibile din culisele partidelor și instituțiilor pe care le reprezentau sau bârfindu-și colegii suspectați că ar promova interesele unor puteri concurente în dosare intens disputate de protagoniștii scenei internaționale.

Clasa politică actuală întreține o relație de subordonare în raport cu administrațiile occidentale, fie în speranța de a-i fi tolerate transgresiunile penale în schimbul unor concesii de ordin diplomatic sau economic, fie dintr-o atitudine de minorat față de un model civilizațional asupra căruia proiectează o percepție idilică. Pe cale de consecință, politicienii români ajung să reprezinte adeseori interesele altor state în activitatea parlamentară sau guvernamentală și nu ale cetățenilor care le-au acordat mandatul prin vot. Episodul legii offshore, poate cel mai elocvent din perioada recentă, a devoalat încă o dată mecanismele subterane prin care sunt adoptate deciziile ce afectează interesele unor puteri occidentale. Transformările repetate suferite de proiectul legislativ reflectă evoluția negocierilor de culise în care partea română a blufat la adăpostul retoricii naționaliste cu scopul de a obține, cel mai probabil, o formă de protecție în fața instituțiilor din justiție susținute activ de cancelarii vestice influente.

Complexul de inferioritate al elitei naționale în fața omologilor apuseni inhibă chiar și originalitatea reflecției politice. Așa se face că până și conservatorismul autohton se raportează mimetic la curentele de factură înrudită din spațiul occidental pentru a genera expresii deloc rezonante cu societatea românească. De aici și eșecurile recurente ale proiectelor cu orientare doctrinară similară ce n-au reușit să se impună în dezbaterea publică sau pe scena politică. Conservatorismul nu este un sistem de idei cu pretenții de aplicabilitate universală. Prin urmare, eroarea flagrantă a proiectelor autohtone rezidă tocmai în tentativa de replicare fidelă a unor formule alogene. Conservatorismul autentic se construiește pe temeliile culturale ale spațiului de proveniență a căror fecunditate își propune să o valorifice sub manifestări originale. Pluralitatea formelor pe care le îmbracă reflectă diversitatea tradițiilor locale, accentul pe particularitate reprezentând una dintre caracteristicile distincte ale mișcărilor conservatoare în raport cu proiectele fondate pe ideologii universaliste.

Politicianul amintit s-a format sub tutela unei grupări intelectuale dominante la dreapta spectrului ideologic ce se alintă drept principală forță occidentalizantă a României post-comuniste. Practicant al unui discurs de extracție vestică, expresie a ignoranței disprețuitoare la adresa specificului local, și mai ales a tradiției religioase, ce traversează generații succesive ale elitei românești pentru a-și consemna apogeul în perioada recentă, fostul intelectual public se identifică drept conservator, înțelegând prin asta o conformare la republicanismul american sub forma lui mainstream din momentul respectiv. Chiar și atunci când vorbim despre intelectuali cu educație teologică, ecumenismul militant le trădează lipsa de considerație la adresa profilului cultural al spațiului autohton și, cu precădere, a sensibilităților confesionale ce animă majoritatea conaționalilor. În plan religios, ecumenismul se manifestă prin denaturări teologice de inspirație apuseană menite să altereze integritatea doctrinară și dimensiunea mistică a creștinismului răsăritean, în timp ce la nivel politic se convertește în inițiative de coalizare a cultelor occidentale cu biserica locală pentru sprijinirea unor proiecte care, deși se încearcă a fi justificate prin identificarea unor numitori comuni, amenință să contamineze Ortodoxia cu forme de expresie contrare fondului.