Scandalul Negulescu – un caz izolat sau unul reprezentativ pentru DNA?

Televiziunea RTV a difuzat înregistrări ale unor dialoguri telefonice pe care Mircea Negulescu le-ar fi purtat cu soția lui Vlad Constantin, afacerist prahovean arestat pentru fapte de corupție, cât și fragmente dintr-o conversație online pe care ar fi avut-o cu cel din urmă. Nu este prima dată când în spațiul public apar informații compromițătoare despre controversatul procuror de la DNA Ploiești, responsabil cu instrumentalizarea unor dosare de notorietate care vizează personalități cunoscute ale politicii autohtone. De această dată reacțiile nu au mai întârziat să apară. Mircea Negulescu a solicitat încetarea activității sale în cadrul DNA, iar Procurorul general a sesizat Inspecţia Judiciară sub aspectul unor posibile abateri disciplinare.

Din moment ce materialele au fost difuzate în premieră tot de RTV, ne putem aștepta ca sursa acestora să fie din nou Sebastian Ghiță. Mircea Negulescu s-ar putea alătura astfel galeriei selecte de victime ale fostului deputat social-democrat. Dezvăluirile sale în serie au amplificat suspiciunile existente în spațiul public cu privire la activitatea instituțiilor angrenate în campania anticorupție prin daunele de imagine provocate unor personaje exponențiale pentru DNA sau SRI. Problematice sunt mai ales relațiile apropiate pe care Sebastian Ghiță le-ar fi întreținut cu persoane din conducerea acestor instituții, în condițiile în care patronul televiziunii este anchetat pentru fapte de corupție încă de la începutul anilor 2000.

Defectarea unor personaje influente din centrele de putere constituite la intersecția dintre politică, mediul de afaceri și serviciile secrete reprezintă întotdeauna un prilej de revelații pentru restul societății. Destăinuirile acestor renegați ai establishment-ului autohton compensează măcar parțial penuria de anchete jurnalistice și transparentizează mecanismele din subteranele sistemului postcomunist. Este cel puțin suspect că o parte însemnată a presei continuă să le ignore sau să le minimalizeze importanța atunci când se află în imposibilitatea de a le contesta autenticitatea. Negativă este și reacția anemică a societății civile – cu tot mai puține excepții notabile – care ar trebui să exercite constant presiuni asupra autorităților pentru verificarea acuzațiilor și sancționarea eventualelor derapaje.

Înregistrările prezentate de RTV pot fi considerate problematice din mai multe privințe – modul în care au fost realizate și în care au parvenit televiziunii reprezintă un exemplu în acest sens – însă vulnerabilitatea principală a acestora rămâne deficitul de credibilitate a sursei care abate atenția publicului de la conținutul dezvăluirilor spre controversele la adresa autorului. Nu este totuși o situație neobișnuită sau întâlnită cu precădere în spațiul autohton. Dezvăluirile whistleblower-ilor din statele occidentale sunt însoțite de cercetări amănunțite ale biografiilor acestora și de speculații cu privire la o eventuală apartenență la grupuri de interese oculte sau la servicii secrete străine. Scandalurile pe care le provoacă sunt urmate deseori de alte scandaluri care îi transformă din acuzatori în acuzați, în unele situații fiind vorba chiar despre o strategie deliberată de reducere a daunelor pentru cei afectați.

Revenind la scandalul de la DNA Ploiești, filială lăudată în intervențiile publice de Laura Codruța Kovesi în ciuda controverselor repetate, întrebarea la care anchetele autorităților și ale presei ar trebui să răspundă este dacă procurorul Mircea Negulescu reprezintă doar un caz izolat sau mai degrabă unul caracteristic pentru instituțiile angrenate în campania anticorupție. Destăinuirile unor personaje influente, mărturiile mai mult sau mai puțin credibile ale unor persoane anchetate despre excesele procurorilor, verdictele nefavorabile de la CEDO sau inconsistența unor rechizitorii dezbătute pe larg în spațiul public denotă că sistemul de justiție este încă departe de imaginea idilică pe care o promovează susținătorii săi dedicați.

De altfel, dincolo de predispoziția la abuzuri a entităților publice în general, ar fi fost cu totul improbabil ca instituțiile din justiție să reprezinte o oază de integritate într-un sistem de stat profund corupt precum cel din România. Pe de altă parte, colaborarea cu SRI pe baza unor presupuse protocoale ale căror prevederi sunt ținute departe de ochii publicului a contribuit decisiv la compromiterea pretențiilor de independență a instituțiilor din justiție. La fel și hibele din legislația penală sesizate de CCR și ezitările Parlamentului în a le remedia, precum și discreditarea unor persoane asociate campaniei anticorupție în perioada președinției lui Traian Băsescu sau anchetarea unor politicieni importanți pentru fapte minore și uneori neconcludente.

Chiar dacă nu ne putem aștepta ca suspiciunile să dispară complet atât timp cât vom avea o clasă politică la fel de vulnerabilă în fața anchetelor de corupție, ceea ce va face ca evoluțiile de pe scena internă să fie influențate în continuare de activitatea procurorilor DNA, la adăpostul progreselor incontestabile în înfăptuirea actului de justiție și al sprijinului fără precedent din societate, autoritățile ar trebui să se preocupe cu prioritate de eliminarea derapajelor care vulnerabilizează întreg sistemul și deteriorează imaginea instituțiiilor amintite. Riscul ca acestea să decredibilizeze eforturile anticorupție în ansamblu nu ar trebui subestimat.

Dacă autoritățile nu vor sancționa cu promptitudine abaterile disciplinare sau procedurale ale magistraților și nu vor reuși să gestioneze cu mai multă abilitate scandalurile în care sunt implicate personaje exponențiale pentru instituțiile participante la procesul de justiție, sprijinul publicului s-ar putea diminua pe fondul unei crize de încredere. Un asemenea scenariu poate părea nerealist după mobilizarea impresionantă de la protestele de solidaritate cu eforturile anticorupție, însă nu ar trebui exclus atât timp cât sistemul de justiție este departe de a îndeplini exigențele publicului. Susținerea exprimată cu ocazia manifestațiilor de o secțiune largă din societate nu este necondiționată. Antipatia față de clasa politică nu poate reprezenta o condiție suficientă pentru a menține suportul opiniei publice.