Salvatorii

Circulă pe Facebook o fotografie extrem de sugestivă de la marşul cavaleriei americane. Aceasta înfăţişează un ţăran în vârstă ieşit la marginea câmpului să salute convoiul militar. Din păcate fotografia este făcută din depărtare şi nu surprinde mimica acestuia. Putem să bănuim însă o expresie de bucurie sinceră şi naivă. Semnificaţia acestei fotografii cuprinde aproape un secol de istorie românească.

salvatorii
U.S. Embassy Bucharest / Facebook

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace, românii i-au tot aşteptat pe americani să îi salveze. De cine sau de ce nu mai este atât de limpede astăzi, când ameninţările externe s-au diminuat considerabil, dar simpatia cu care sunt întâmpinaţi aceştia oriunde în ţară arată că aşteptările s-au păstrat intacte.

Românul de rând îşi leagă speranţele de mai bine într-un mod aproape mistic de prezenţa americanilor în ţară. Acesta vede în tutela externă o garanţie că lucrurile vor evolua într-o direcţie pozitivă, adică spre a avea şi noi „o ţară ca afară”, prezentată astăzi ca singură opţiune dezirabilă pentru viitorul României.

Sursele acestei credinţe nu sunt totuşi atât de îndepărtate pe cât încearcă unii să ne convingă. Românii au luptat în trecut pentru autonomie fără să aştepte salvarea din afara graniţelor. Aflaţi la intersecţia ambiţiilor expansioniste ale diferitelor puteri imperiale, exteriorul putea reprezenta cu greu o sursă de optimism în acele vremuri.

Episoade de dependenţă faţă de o putere străină au avut loc şi în trecutul mai îndepărtat, însă declinul la nivel de mentalitate politică începe cu adevărat prin secolul XIX, odată cu noua elită intelectuală şcolită pe la universităţi occidentale. În fascinaţia politicienilor epocii pentru statele din Vest putem identifica sursa atitudinii servile de astăzi, iar această conştiinţă a inferiorităţii s-a transmis în timp dinspre elită şi la celelalte niveluri ale societăţii.

Românul trăieşte sub tirania unei concepţii care îi impune o atitudine de inferioritate în raport cu corespondentul său european sau american. Continuă să fie cel mai evident acest lucru la nivelul elitei intelectuale şi politice, unde mimetismul cultural şi aservirea ideologică au atins dimensiuni dramatice. Acolo îşi are originea şi procesul de aliniere la standardele sociale şi culturale din „lumea civilizată”, continuat astăzi sub diversiunea integrării aprofundate în organizaţiile euro-atlantice.

E drept că politicienii secolului XIX au luptat totuşi pentru idealul unităţii naţionale şi au reuşit să-l înfăptuiască. Acest devotament îşi are însă explicaţia şi în contextul ideologic favorabil, într-un secol supranumit al naţionalismelor. Dacă tendinţele de pe continent ar fi fost altele, probabil că elita paşoptistă ar fi întruchipat un ideal diferit, cunoscând sensibilitatea acesteia pentru modele europene.

Acest proces de permanentă degradare a conştiinţei naţionale îşi are expresia cea mai sinistră în zilele noastre, când occidentaliştii nu ratează nicio ocazie să sublinieze rolul benefic jucat de influenţa externă, şi în special de cea americană, în transformările de după ‘89. Dezgustul la adresa propriei naţiuni şi neîncrederea în potenţialul autohton au devenit aproape unanime în societatea românească.

Americanii sunt chemaţi astăzi să ne salveze de noi înşine pentru că românii n-ar mai fi capabili să genereze prin forţe proprii o schimbare în bine, iar ceea ce ni se solicită pentru acest lucru este să ne debarasăm de anumite realităţi care ar aparţine trecutului. Nu este vorba bineînţeles doar despre corupţia politică sau slăbiciunea instituţională. Vizate sunt şi tradiţia noastră religioasă sau culturală şi în general cam tot ce nu cadrează cu standardele la care aspiră elita seculară.

Mutând discuţia în planul politicii internaţionale, o perspectivă mai realistă arată că marile puteri acţionează întotdeauna în interes propriu, iar evoluţiile din ultimele decenii nu contrazic acest lucru. Occidentul nu şi-a riscat în trecut securitatea pentru a aduce România sau alte state din regiune sub umbrela euro-atlantică şi nu o va face nici de acum înainte dacă evoluţiile internaţionale ar solicita acest lucru.

România şi celelalte state din regiune au fost integrate în blocul euro-atlantic atunci când contextul internaţional a fost favorabil. Americanii n-au venit în ’45 să îi salveze pe românii care luptau în munţi cu comuniştii, ba chiar au întreţinut relaţii amiabile cu regimul Ceauşescu pentru că interesele lor de moment impuneau acest lucru. Pentru ca ulterior să exprime rezerve cu privire la destructurarea Uniunii Sovietice din cauza potenţialului destabilizator pentru regiune.

Mulţi spun că ne-am bucura astăzi de garanţii de securitate fără precedent în istorie. Cât valorează însă aceste garanţii nu vom putea şti până nu vor fi puse la încercare. Prezenţa trupelor americane pe teritoriul României reprezintă probabil cel mai puternic argument în sprijinul acestora. Însă asta ne transformă automat şi într-o ţintă, ceea ce înseamnă că presupusele garanţii ar trebui puse în balanţă cu inevitabilele ameninţări pentru a reda ecuaţia completă a securităţii naţionale.

În ce direcţie înclină acest raport este o întrebare complicată pentru că răspunsul depinde de factori subiectivi precum disponibilitatea aliaţilor occidentali de a interveni militar în cazul unei agresiuni. Iar eu unul nu dorm mai liniştit noaptea pentru că există articolul 5 din tratatul NATO. Chiar dacă nu era vorba despre un stat membru, precedentul Georgia spune mai multe despre politica aliaţilor în regiune decât angajamentele dintr-un document comun inspirat de ideologia globalistă.