Rusia ca alternativă

Federaţia Rusă reprezintă astăzi pentru mulţi critici ai blocului trans-atlantic o potenţială alternativă.

Rusia nu captivează neapărat prin sistemul său politic, ca model alternativ de dezvoltare economică sau socială, şi nici prin tradiţia sa religioasă sau culturală, care ar fi trebuit să reprezinte sursa unei adevărate regenerări morale şi instituţionale. De altfel nu putem nici măcar să vorbim despre existenţa unui asemenea model, ca alternativă la cel propus de civilizaţia occidentală, atât timp cât între tradiţie şi actualitate apare o ruptură atât de profundă ca în Rusia zilelor noastre.

Aceste contradicţii sunt manifeste mai ales la nivelul acţiunii politice externe, atât în cazul intervenţiilor în statele din vecinătatea apropiată, cât şi al campaniei de imagine pentru publicul străin. În această ultimă privinţă, regimul Putin nu face altceva decât să instrumentalizeze sensibilităţile tradiţionaliste sau pacifiste pentru a câştiga simpatia unor secţiuni ale publicului occidental, iar nu puţini sunt cei care se lasă induşi în eroare de strategia de imagine a Kremlinului.

Propaganda regimului Putin şi-a găsit teren fertil în anumite zone ideologice de pe continent sau de peste ocean. Frapează în special încrederea pe care personalităţi altfel remarcabile o acordă presei controlate de Kremlin, atunci când îi împrumută un important capital de credibilitate prin simpla lor prezenţă la televiziunile regimului sau citarea favorabilă a publicaţiilor finanţate de acesta.

În tentativa de a se poziţiona ca alternativă la modelul corupt reprezentat de Occident, regimul de la Moscova îşi asumă atât un discurs conservator în problematici sociale intens dezbătute în spaţiul european sau american, cât şi unul anti-intervenţionist în dosare internaţionale de interes major pentru public. Acestea sunt cele două mari surse din care Rusia îşi extrage mai nou sprijinul în rândul intelectualităţii occidentale.

În perioada sovietică, Moscova se bucura de sprijinul presei şi al intelectualităţii de stânga din spaţiul european şi american. Astăzi poziţiile s-au inversat pe alocuri şi Rusia începe să fie mai simpatizată în cercurile de dreapta. Situaţia este oarecum comparabilă pentru că această apropiere reflectă acum, ca şi atunci, nemulţumirea unor elite la adresa propriilor state în raport cu aşteptările personale, dar şi nevoia de a se alinia în sprijinul uneia dintre taberele combatante de pe scena internaţională.

Simpatia pe care Rusia o câştigă în rândul unei secţiuni a dreptei occidentale este însă mai mult decât chestionabilă, din moment ce regimul Putin refuză să abandoneze şi să condamne moştenirea sovietică, ba chiar se ambiţionează să construiască pe ruinele URSS. Această continuitate este evidentă atât la nivel simbolic, cât şi în domenii esenţiale ale politicii interne sau externe.

Scriu cu handicapul celui care nu cunoaşte limba şi nu poate urmări dezbaterile din Rusia, aşa că nu voi face referire decât la aspectele de politică internă discutate pe larg în presa europeană şi americană.

Represiunea la adresa unor mişcări contestatare nu este un mit, chiar dacă mult exagerată de mass-media vestice. Finanţate sau nu din exterior, acestea reprezintă totuşi aspiraţiile unor secţiuni ale populaţiei, care ar trebui să aibă posibilitatea de a se exprima în cadrul stabilit de lege. Dacă modul în care aleg să o facă reprezintă un afront la adresa normelor de moralitate din spaţiul public sau o încălcare a legislaţiei interne, atunci este normal ca autorii să răspundă în faţa autorităţilor.

Putin patronează un sistem corupt construit pe reţelele subterane moştenite din perioada comunistă şi dezvoltate ulterior în capitalism. Răfuiala cu oligarhii lui Elţîn nu a reprezentat decât o tentativă de aducere a acestora sub control politic. Cei care nu s-au supus au luat drumul puşcăriei sau al Vestului, iar unii au fost chiar transformaţi de propaganda occidentală în martiri ai luptei pentru democratizarea Rusiei, ca un fel de încununare a imposturii generale la adresa acestei ţări.

Nici politica externă a Federaţiei Ruse nu se distinge în mod fundamental de cea sovietică. Aceasta a traversat mai multe etape după ’91, începând cu anii de sub tandemul Elţîn-Kozîrev, caracterizaţi de o deschidere fără precedent spre Occident şi tot ce reprezenta acesta. Primii paşi spre restauraţie au avut loc sub ministeriatul lui Primakov, când Rusia a revenit la o atitudine mai pragmatică în raport cu exteriorul. Procesul s-a definitivat pe parcursul mandatelor lui Vladimir Putin şi a consfinţit reinstaurarea anumitor practici de inspiraţie sovietică.

Nicăieri nu este mai evidentă această evoluţie decât în cazul politicii sale din vecinătatea apropiată. Strategia sovietică de manipulare a unor conflicte interetnice se bucură încă de multă apreciere la Kremlin. Moscova şi-a pierdut din capacitatea de a-şi propulsa influenţa mai departe de statele de la graniţă, însă evoluţiile din Georgia sau Ucraina demonstrează disponibilitatea acesteia de a interveni chiar militar acolo unde există şi o consistentă minoritate rusă.

Analiza acestor două conflicte este complicată şi nu reprezintă obiectivul acestui articol. Cert este că dreptatea se împarte între cele două tabere, la fel şi răspunderea pentru victimele umane sau pagubele materiale. Pentru situaţia gravă a Ucrainei de astăzi ar trebui făcut responsabil nu mai puţin Washingtonul decât Moscova, din moment ce războiul civil reprezintă o consecinţă a politicii amândurora în regiune. Este de aşteptat ca această competiţie pentru influenţă să genereze în continuare situaţii delicate în cazul statelor est-europene al căror control este disputat de cele două tabere.

O altă problemă care merită să fie adusă în discuţie este aceea a discreditării prin asociere. Putin a devenit inamicul preferat al elitei progresiste, în special din cauza măsurilor represive la adresa minorităţilor sexuale şi, prin asta, o vulnerabilitate pentru cei care-şi asumă poziţii conservatoare. Dacă te pronunţi astăzi public în sprijinul familiei tradiţionale te poţi trezi acuzat că ai susţine practicile din Rusia, la fel cum dacă vorbeşti în România despre anumite intervenţii medicale controversate eşti comparat cu Ceauşescu.

Aceeaşi practică apare şi în dezbaterile de politică internaţională, unde adoptarea unor poziţii critice la adresa blocului trans-atlantic te transformă automat, în accepţiunea unora, în partizanul regimului moscovit. Această logică bipolară de tipul Războiului Rece privează publicul de o dezbatere reală, în condiţiile în care activismul politic este confundat adesea cu demersurile intelectuale oneste.

În România, unde scepticismul la adresa Moscovei este adânc înrădăcinat în societate ca o consecinţă a anumitor episoade istorice, asumarea unor opinii favorabile Rusiei în contextul unor dispute internaţionale este cu atât mai riscantă. Presa românească aproape că nu preia nicio informaţie care să pună Rusia într-o postură avantajoasă, în timp ce majoritatea comentatorilor nu îndrăznesc nici măcar să chestioneze naraţiunea occidentală cu privire la conflictele internaţionale.

Pentru o abordare mai realistă şi mai benefică a relaţiilor cu Moscova este nevoie însă de mai mult echilibru. Iar una dintre premisele de la care ar trebui pornit este că popularitatea de care se bucură Putin în propria ţară este reală. În aceste condiţii, a te pronunţa şi, cu atât mai mult, a acţiona din exterior în favoarea unei schimbări de regim în Rusia reprezintă o probă de iresponsabilitate, ce devoalează orbirea ideologică a elitelor politice occidentale, dar şi absenţa oricărui respect la adresa poporului rus şi a oricărei preocupări reale pentru sensibilităţile din regiune.