Politica externă americană după alegerile prezidenţiale

Donald Trump şi-a reluat criticile la adresa deciziilor de politică externă ale administraţiilor Bush jr în cadrul ultimei dezbateri a candidaţilor republicani pentru nominalizarea la alegerile prezidenţiale. Acesta a contestat intervenţia din Irak desfăşurată sub pretextul implicării lui Saddam Hussein în atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 şi a denunţat acuzaţiile false privind armele de distrugere în masă ale regimului baathist. Nu sunt nici singurele „evadări din rând” ale candidatului republican în dezbaterile pe politică externă, acesta criticând şi intervenţia din Libia sau susţinând o rezolvare a conflictului din Siria în parteneriat cu puterile regionale.

Declaraţiile sale sunt importante nu doar pentru că reprezintă o abatere de la consensul favorabil al GOP cu privire la moştenirea dezastruoasă a ultimelor două administraţii republicane, ci mai ales pentru că exprimă poziţia celui mai bine plasat candidat în cursa internă pentru Casa Albă. Critici au mai existat şi în trecut, însă din partea unor candidaţi fără şanse la nominalizare, impactul acestora fiind considerabil mai redus. De această dată, o eventuală reacţie favorabilă a electoratului ar putea impulsiona declanşarea unui demers de redefinire a politicii partidului. Menţinerea lui Donald Trump ca front-runner în condiţiile opoziţiei categorice a elitelor şi a ideologilor republicani ar reprezenta un semnal puternic pentru schimbare.

După retragerea lui Rand Paul din cursa pentru nominalizarea la alegerile prezidenţiale, Donald Trump a rămas singurul candidat care contestă poziţiile convenţionale de politică externă ale partidului. Diferenţele între cei doi republicani sunt, cu toate acestea, substanţiale. Nu ne putem aştepta din partea lui Donald Trump la un efort coerent de redefinire a politicii externe americane, aşa cum am fi avut pretenţia de la fiul lui Ron Paul. Putem în schimb să apreciem provocarea pe care o reprezintă candidatura acestuia pentru establishment-ul republican ca pe o oportunitate de dislocare a consensului intervenţionist provocat de ascensiunea neoconservatorismului.

Candidatura sa implică, însă, şi anumite riscuri. Cauza anti-intervenţionistă ar putea suporta unele costuri de imagine în urma asocierii cu un personaj caricatural ce are potenţialul să o discrediteze. De asemenea, dincolo de personalitatea controversată a lui Donald Trump, prestaţia sa trădează intenţia de a specula cu oportunism evoluţia preferinţelor electoratului. Incoerenţa poziţiilor sale pe marginea conflictelor din Orientul Mijlociu (vezi atitudinea faţă de acordul nuclear iranian) demonstrează că acestea nu reprezintă expresia convingerilor personale. Nimic surprinzător dacă luăm în calcul istoricul personajului şi mentalitatea politicianului contemporan.

Largul suport pentru candidaţii anti-establishment denotă, totuşi, o schimbare dramatică în percepţia publicului american cu privire la implicarea Statelor Unite în conflictele internaţionale. Aceste observaţii sunt confirmate şi de evoluţiile din cadrul partidului democrat, unde Bernie Sanders a susţinut poziţii similare. Dacă dizidenţa lui Donald Trump sau Bernie Sanders pe marginea politicii externe nu reprezintă principala explicaţie a succesului lor, aceasta nu pare nici să le pericliteze şansele la nominalizare, aşa cum s-au grăbit să anticipeze mulţi comentatori. Evoluţiile de până în acest moment susţin mai degrabă ipoteza contrară, indiferent care va fi rezultatul final.

Societatea americană transmite semnale tot mai puternice pentru o schimbare în politica externă. Rămâne, totuşi, puţin probabil că cei doi candidaţi ar fi capabili să o genereze. Perspectivele în acest sens nu sunt deloc încurajatoare. Piruetele ideologice ale lui Trump şi reflexele intervenţioniste ale lui Sanders prefigurează mai degrabă continuitatea în raport cu administraţiile precedente. Fie că se va desfăşura sub pretextul promovării democraţiei sau al responsabilităţii de a proteja, politica intervenţionistă a Statelor Unite va continua cel mai probabil să reprezinte cauza principală a dezechilibrelor şi a crizelor mediului internaţional de securitate.