M**e PSD, F**k Boris și alte isprăvi progresiste

Dacă mai era nevoie de vreo probă a compromiterii discursului politic sub patronajul mediatic al elitei progresiste, celebrarea insultelor la adresa unor personaje sau entități asociate taberei adverse confirmă abrupta degradare a standardelor de elocvență și eleganță din spațiul public. Asemenea comentariatului autohton extaziat de lozincile huliganice ale mulțimilor din Piața Victoriei, presa occidentală dedică în aceste zile spații ample gestului unui muzician britanic de a-și fi instigat publicul, în cadrul unui concert transmis în direct de televiziunea BBC, la scandări injurioase împotriva guvernului conservator și a potențialului viitor premier, Boris Johnson. Motivul? Pe lângă apartenența partinică la adversarul tradițional al stângii britanice, fostul primar al Londrei a fost una dintre figurile centrale ale campaniei Leave și rămâne unul dintre principalii susținători ai Brexit-ului. Propulsarea sa în 10 Downing Street este percepută ca o garanție a definitivării procesului de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, cu sau fără parafarea unui acord între părți.

Foto: Independent.co.uk

Învinșii referendumului de la data căruia s-au împlinit recent trei ani încă acuză dificultăți în acceptarea rezultatului. Drept urmare, odată depășită etapa inițială de negare a realității, remoanerii – cum au ajuns să fie cunoscuți în dezbaterea publică din regat – și-au direcționat forțele spre blocarea procesului cu orice mijloace: amplificând temerile populației cu privire la potențialele consecințe negative, cu precădere în domeniul economic, stimulând apariția unei mișcări pentru organizarea unui nou referendum cu aceeași tematică, sub pretextul informării deficitare a electoratului la momentul primului vot și, nu în ultimul rând, dicreditând campania Leave și personalitățile asociate Brexit-ului prin acuzații de încălcare a normelor legale și chiar de coluziune cu elemente alogene, similare celor adresate campaniei lui Donald Trump în urma victoriei sale agonizate pentru elita progresistă de peste ocean.

Victimă acestor demersuri cade societatea britanică în ansamblu, nevoită să traverseze o stare prelungită de incertitudine din cauza refuzului clasei politice, sub presiunea instituțiilor de presă și a societății civile mainstream, de a proceda la aplicarea consecințelor unui vot legitim. În plus, amânările succesive ale definitivării procesului subminează poziția oricum vulnerabilă a reprezentanților guvernului în fața negociatorilor europeni. Procesul a fost compromis din start atât de slăbiciunea și diletantismul executivului condus de Theresa May, cât și de reticiența birocraților de la Bruxelles în a facilita un demers al cărui succes ar fi reprezentat o amenințare existențială pentru eșafodajul comunitar prin efectul probabil de impulsionare a mișcărilor eurosceptice și încurajare a unor evoluții similare în cadrul altor state membre.

De altfel, ajunsă în responsabilitatea unui cabinet alcătuit preponderent din opozanți ai Brexit-ului, cauza Marii Britanii părea de la început compromisă, dată fiind și rezistența la schimbare a instituțiilor comunitare afișată cu prilejul negocierilor inițiate în preambulul referendumului de fostul premier David Cameron în tentativa de a salva apartenența europeană a regatului. Eșecul lamentabil al eforturilor prim-ministrului conservator a furnizat argumente suplimentare pentru ieșirea dintr-o construcție refractară la reforme în direcția agreată de majoritatea societății britanice: stoparea transferului de suveranitate către Bruxelles și chiar restituirea din prerogativele cedate de instituțiile naționale, securizarea granițelor și limitarea accesului imigranților la sistemul de asistență socială, restrângerea aparatului birocratic și reducerea costurilor de întreținere a eșafodajului comunitar etc.

Ce refuză să înțeleagă comentariatul eurofil, atunci când încearcă să acrediteze ideea unei revolte populiste de factură recentă ca explicație a votului la referendum, este că scepticismul la adresa instituțiilor comunitare a reprezentat o constantă a societății britanice pe parcursul întregii apartenențe la Uniunea Europeană. David Cameron nu a convocat referendumul ca expresie a convingerilor personale, ci la presiunea curentului eurosceptic ce amenința să genereze o migrație a votanților conservatori spre partide mai critice la adresa cursului de aprofundare a integrării comunitare, în speță formațiunea condusă la acea dată de Nigel Farage, UKIP. Succesul noului partid fondat de europarlamentarul britanic, care a reușit chiar să câștige alegerile din 26 mai, confirmă persistența sentimentelor eurosceptice și atestă încă o dată voința electoratului de a părăsi Uniunea Europeană.

Rămâne de văzut dacă Boris Johnson va demonstra capacitatea de a finaliza procesul abandonat forțat de Theresa May, limitând în același timp consecințele negative produse de tergiversările repetate, în contextul magnitudinii forțelor care i se opun și a căror influență se resimte în atacurile furibunde la adresa candidatului favorit să preia conducerea partidului de guvernare, din care n-au lipsit acuzațiile deja clasice de rasism, sexism, xenofobie etc., dar și al caracterului oarecum superficial etalat de personaj în cariera politică și viața personală. Asta dacă remoanerii nu vor reuși să blocheze încă o dată accesul unui susținător al Brexit-ului în 10 Downing Street cu scopul de a-și atinge obiectivul unui al doilea referendum.

Adaugă comentariu