Klaus Iohannis, protectorul unui statu-quo compromis

Klaus Iohannis irosește o nouă oportunitate de a interveni salutar în conflictul dintre entitățile angrenate în campania anticorupție și coaliția guvernamentală. Președintele continuă să își exprime susținerea necondiționată pentru procurorul general și procurorul-șef DNA, în ciuda erorilor succesive comise de conducerile celor două instituții. Mai mult, Klaus Iohannis pare lipsit de reacție la scandalurile care vizează activitatea SRI și implicarea serviciului în actul de justiție. Eșecul președintelui în a-și exercita cu abilitate prerogativele constituționale prefigurează reapariția protestelor de stradă pe fondul demersurilor de modificare a legilor Justiției, dar și al potențialelor solicitări de demitere a conducerilor Parchetului General și DNA. De altfel, Klaus Iohannis a lansat deja un apel la ”implicare civică maximă” cu prilejul declarațiilor privind dosarul Belina, în replică la reacțiile critice ale liderilor PSD și ale ministrului Tudorel Toader la ancheta declanșată de procurorii anticorupție.

Dosarul Belina, în care sunt anchetați doi membri ai cabinetului Tudose, inaugurează un nou capitol al conflictului dintre reprezentanții unor instituții fundamentale ale statului. Dezbaterea publică abundă în teorii divergente cu privire la competența DNA de a ancheta o Hotărâre de Guvern. Sunt invocate și dosare mai vechi, precum OUG 13 sau Poșta Română, pentru a legitima sau, din contră, pentru a demonstra neconstituționalitatea demersului procurorilor. Disputa ar putea fi tranșată, și de această dată, la CCR ca urmare a sesizării Guvernului, însă perspectiva unei ameliorări a conflictelor interinstituționale pare puțin probabilă.

Klaus Iohannis a avut numeroase oportunități de a interveni pentru remedierea activității sistemului de justiție, începând cu decizia neinspirată de reconfirmare în funcție a Laurei Codruța Kovesi, continuând cu guvernarea Cioloș și culminând cu nesancționarea derapajelor DNA sau SRI. Președintele a gestionat defectuos și relația cu coaliția guvernamentală prin excesele din campania electorală urmate de încercarea de a deturna rezultatul alegerilor, dar și prin refuzul sistematic de a dialoga și de a recunoaște validitatea oricăror revendicări enunțate de adversarii politici. Inerția șefului statului reprezintă, de fapt, principala amenințare pentru continuitatea eforturilor anticorupție. Klaus Iohannis se erijează, voit sau nu, în protectorul unui statu-quo compromis în percepția opiniei publice, pe care disputele și dezvăluirile din interior l-au adus în prag de colaps. Eșecul de a identifica și de a corecta vulnerabilitățile sistemului se resfrânge asupra credibilității actului de justiție în ansamblu, extinzând suportul public pentru acțiunile contestatarilor campaniei anticorupție.

Așa cum am susținut și anterior, președintele ar fi putut să recunoască, spre exemplu, necesitatea modificării codurilor penale, cel puțin ca urmare a deciziilor Curții Constituționale, și să preia inițiativa pentru a avea posibilitatea de a contribui decisiv la elaborarea proiectului. Klaus Iohannis se limitează, în schimb, la a comenta cu întârziere evoluțiile politice, reducându-și șansele de a-și pune amprenta asupra finalității acestora. Intervențiile sale în spațiul public au rareori impactul recomandat de anvergura funcției. Pasivitatea rămâne cel mai frecvent reproș adus administrației prezidențiale, iar motivele nu se rezumă la frecvența aparițiilor mediatice. Klaus Iohannis nu a demonstrat încă abilitatea de a influența procesul legislativ sau guvernamental prin intermediul pârghiilor de care dispune. Postura reactivă din relația cu Parlamentul sau cu Executivul, poate cu excepția singulară a descinderii la ședința cabinetului Grindeanu, reprezintă și o cauză a blocajelor instituționale.

Comentariile din speța Belina nu fac excepție, fiind departe de o intervenție hotărâtoare în dezbaterea publică. Replicile superficiale la propunerile uneori nocive ale ministrului de resort trădează, cel mai probabil, fragilitatea opiniilor personale. Pe de altă parte, reacțiile partizane și tardive ale președintelui alimentează tensiunile din societate. Apelul său la ”implicare civică” presupune, de fapt, o recunoaștere a inabilității de a-și exercita atribuțiile de șef al statului. Încurajarea manifestațiilor de stradă, negată cu totul neconvingător pe fondul invitării la Cotroceni a reprezentanților unora dintre organizațiile implicate în protestele antiguvernamentale din iarnă, reprezintă o modalitate iresponsabilă de a compensa slăbiciunea opoziției politice. Protestele de masă trebuie să rămână o soluție de ultim resort într-o democrație funcțională. Amenințarea pe care inițiativele coaliției de guvernare o reprezintă pentru independența Justiției poate fi adresată, cel puțin în această etapă, prin intermediul mecanismelor constituționale. Resuscitarea prematură a mișcărilor de stradă implică și riscul irosirii unui instrument de presiune care și-a dovedit eficacitatea în trecut.