Interesele de sub cupola războiului împotriva terorismului

Incidentul dintre Turcia şi Rusia devoalează viziunile divergente ale puterilor implicate în războiul împotriva Statului Islamic. Diversitatea intereselor care se manifestă în cadrul acestui conflict reprezintă o dovadă suplimentară că interpretările bipolare sunt depăşite. Pentru a înţelege situaţia din Orientul Mijlociu este nevoie să recurgem la o perspectivă realistă care include obiectivele strategice ale fiecărui actor în parte.

Doborârea avionului rus pentru o minoră abatere de la spaţiul aerian sirian a generat speculaţii pe marginea intenţiilor regimului turc. Anumiţi analişti vorbesc despre o tentativă de a obstrucţiona participarea Rusiei la coaliţia împotriva Statului Islamic şi chestionează obiectivele prioritare ale Turciei şi ale celorlalţi actori din regiune. Oricare ar fi cauzele reale ale incidentului, acesta reliefează dezacordurile persistente dintre puterile implicate în conflictul din Irak şi Siria sub pretextul combaterii terorismului islamic.

Turcia încearcă să-şi decline responsabilitatea pentru doborârea avionului rus invocând încălcarea spaţiului său aerian şi lipsa de reacţie a piloţilor la avertismentele repetate. De cealaltă parte, Rusia neagă acuzaţiile regimului de la Ankara, precum şi emiterea avertismentelor, şi condamnă atacul ca agresiune, ameninţând că incidentul va avea repercursiuni dintre cele mai grave asupra relaţiilor celor două state. De altfel, Rusia a anunţat deja o serie de sancţiuni, după ce Vladimir Putin a refuzat orice dialog cu omologul turc.

Ridică semne de întrebare atât reacţia disproporţionată a Turciei, acuzată la rândul ei de astfel de abateri frecvente, cât şi prezenţa avioanelor ruseşti în acea regiune, date fiind provocările obişnuite ale Moscovei. Condiţiile incidentului vor rămâne probabil neclare pentru că, având în vedere nivelul redus de transparenţă al ambelor administraţii, este greu de presupus că vom obţine o explicaţie completă în urma anchetelor oficiale.

Însă dincolo de împărţirea responsabilităţilor pentru acest incident, doborârea avionului rus aduce în discuţie atât eficienţa operaţiunilor militare împotriva Statului Islamic, în condiţiile lipsei aproape complete de coordonare, cât şi competiţia de influenţă dintre principalii actori ai dramei Orientului Mijlociu. Este limpede că astfel de situaţii nu vor putea fi evitate nici de acum înainte din moment ce, sub pretextul combaterii terorismului islamic, statele implicate îşi urmăresc propriile obiective în regiune.

Să-ncepem cu Turcia, a cărei prioritate reală este combaterea ameninţării reprezentate de kurzi şi care percepe regimul Assad ca un susţinător al acestora. Ankara este interesată de evoluţia războiului din Siria şi pentru că reprezintă o condiţie esenţială în vederea soluţionării crizei imigranţilor. Prin urmare, eforturile turcilor se îndreaptă cu prioritate spre înlăturarea regimului de la Damasc, şi nu atât împotriva Statului Islamic, care ar putea fi chiar un aliat de parcurs pentru atingerea acestui obiectiv, fiind implicat în lupta rebelilor cu armata siriană.

Interesele Turciei converg în acest punct cu cele ale aliaţilor din cadrul NATO, care şi-au făcut la rândul lor un scop din înlăturarea regimului Assad dinainte ca Statul Islamic să devină o ameninţare atât de importantă. Occidentul nu a renunţat la acest obiectiv în ciuda evoluţiilor nefaste din regiune care ar fi recomandat măcar un armistiţiu temporar cu Damascul şi implicarea regimului sirian în combaterea organizaţiei teroriste, alături de alte ţări cu care statele NATO nu au întreţinut cele mai bune relaţii în trecut, precum Iranul. Turcia nu are cum să agreeze, însă, şi colaborarea tot mai apropiată a Statelor Unite cu forţele kurde, care au devenit pe parcursul ultimului an partenerul favorit al acestora în regiune.

Rusia se menţine în schimb ca un aliat consecvent al regimului Assad în ciuda politicii aliaţilor NATO. Operaţiunile militare pe care le desfăşoară în Siria au ca obiectiv prioritar susţinerea acestuia în conflictul cu grupările rebelilor. Statul Islamic reprezintă o ameninţare pentru Rusia doar în măsura în care periclitează stabilitatea regimurilor prietene din lumea arabă. Prin urmare, Moscova urmăreşte în principal să-şi conserve influenţa în Orientul Mijlociu, iar eforturile sale se îndreaptă şi spre combaterea terorismului doar în măsura în care se suprapun acestui obiectiv.

Să nu uităm din această ecuaţie şi Israelul, care continuă să solicite vehement înlăturarea regimului de la Damasc, pe care îl percepe ca un aliat al Iranului, inamicul său proverbial din ultimele decenii, şi ca un susţinător al grupărilor teroriste Hezbollah şi Hamas. Aşadar, o posibilă explicaţie a refuzului Statelor Unite de a abandona acest obiectiv, în ciuda condiţiilor critice din regiune, dar şi de a colabora cu anumite regimuri arabe ar putea fi chiar lobby-ul influentelor organizaţii evreieşti la adresa administraţiei de la Washington.

Nu putem exclude nici posibilitatea unei participări directe a Israelului la conflictul sirian ca urmare a incidentelor recente cu Hezbollah. De asemenea, ar mai fi de menţionat şi implicarea statelor din Golf, al căror aport la operaţiunile împotriva Statului Islamic a scăzut, însă, considerabil pe măsură ce au fost atrase în războiul din Yemen. Dacă adăugăm la această înşiruire şi Franţa, cuprinsă de frenezia răzbunării pentru atentatele recente de la Paris, perspectivele care se conturează în acest moment sunt cu atât mai pesimiste.

Este puţin probabil ca operaţiunile militare să fie armonizate în condiţiile divergenţelor de viziune şi de interese dintre participanţi, iar incidentul de marţi ar putea să nu rămână unul singular în contextul războiului din Irak şi Siria. Prin urmare, ne putem aştepta la noi ciocniri între puterile care îşi dispută influenţa asupra regiunii Orientului Mijlociu, însă riscul ca acestea să degenereze într-o confruntare directă se menţine încă redus.

Pe de altă parte, eliminarea Statului Islamic este cu atât mai puţin probabilă cu cât acest obiectiv nu pare să reprezinte o prioritate pentru puterile implicate, interesele reale gravitând în jurul menţinerii sau înlăturării regimului de la Damasc. Unii comentatori sugerează chiar că forţele Statului Islamic ar fi menajate şi orientate în mod intenţionat, prin intermediul bombardamentelor aeriene, dinspre grupările rebele spre poziţiile armatei siriene.

Această teorie nu mai pare atât de surprinzătoare dacă luăm în calcul disponibilitatea tot mai redusă a societăţilor de a susţine intervenţiile militare ale statelor occidentale în zonele de conflict din Orientul Mijlociu. În aceste condiţii, încercarea unor guverne de a-şi atinge obiectivele strategice prin intermediul actorilor din teren ar reprezenta opţiunea naturală într-un context domestic care nu favorizează angajamentele externe.