Incolor, inodor, insipid

Preşedintele l-a nominalizat pe fostul comisar european Dacian Cioloş pentru funcţia de prim-ministru, nu înainte de a mima consultările cu partidele parlamentare, dar şi dialogul cu societatea civilă. Nimic surprinzător în alegerea lui Klaus Iohannis din moment ce ştirea circula de săptămâna trecută pe un site apropiat instituţiilor de la Bruxelles.

Preşedintele şi-a anunţat decizia în nota obişnuită, în cadrul unui discurs marcat de platitudinile care şi-au făcut loc în vocabularul oricărui politician român odată cu obligaţia de a-şi declara „vocaţia europeană” cu fiecare oportunitate. Mesajele transmise de Klaus Iohannis sunt previzibile şi din cauza frecvenţei cu care sunt reproduse în spaţiul public: partide fără corupţi, deschiderea competiţiei politice, întărirea statului de drept ş.a.m.d..

Aşadar accentul cade şi de această dată pe resursa umană (horribile dictu). Obiectivele enunţate în discursul preşedintelui sunt elementare pentru regenerarea clasei politice, dar o reformă autentică ar trebui să includă şi criterii mai complexe. Noua elită ar trebui să probeze o anumită cultură politică, dublată de afilierea la o tradiţie filozofică pe care să o reprezinte cu onestitate şi competenţă în actul legislativ sau guvernamental.

Dacian Cioloş îndeplineşte doar criteriul „să nu furi”, cel puţin până la proba contrarie. Nimic din activitatea sa în instituţiile din ţară sau de la Bruxelles nu demonstrează asumarea unei viziuni politice. Fostul comisar european reprezintă mai degrabă tipul administratorului mai mult sau mai puţin competent, însărcinat cu anumite amenajări instituţionale, după o logică dictată de mai sus şi care-i rămâne oarecum inaccesibilă.

Premierul nominalizat a reprodus un tip de discurs la fel de lipsit de conţinut, într-o manieră care i-ar face invidioşi până şi pe foştii colegi de la Comisia Europeană, mai antrenaţi în manipularea noii „limbi de lemn” a instituţiilor continentale. Frazele de tipul Sunt conştient că un an de zile e o perioadă lungă, dar în acelaşi timp scurtă sunt emblematice pentru confuzia care domneşte în rândul birocraţilor formaţi la şcoala forurilor supranaţionale.

Tehnocraţii de tipul lui Dacian Cioloş sunt produse în serie ale sistemului occidental de dată recentă. Birocratul lipsit de însuşiri nu poate reprezenta, însă, un ideal veritabil pentru reconfigurarea politicii interne. Pentru că astfel de persoane nu pot genera un proiect coerent de reformă a statului, singura lor menire fiind aceea de a prelua ultimele tendinţe din politica europeană şi de a le implementa fidel la nivel naţional.

Şi aşa ajungem la fraza cheie din discursul preşedintelui: Este nevoie ca România să afirme că rămâne fermă pe calea europeană şi euro-atlantică. Acesta reprezintă probabil singurul angajament care poate fi tradus în politici concrete. Iar implicaţiile sale nu presupun deloc o schimbare fundamentală în traseul României postcomuniste, angrenată devreme în procesul de integrare euroatlantică spre care a avansat constant, chiar dacă uneori cu oarecare lentoare.

Să ne aşteptăm, deci, ca politica internă a României să urmeze cu supunere cursul impus în forurile europene de puterile continentului. Iar dacă adaugăm la această ecuaţie şi subordonarea politicii de apărare intereselor „partenerului strategic”, obţinem peisajul complet al falimentului României postcomuniste, un stat care întruchipează în tot mai mare măsură ceea ce s-ar putea numi un nou colonialism.