Halloween-ul şi pedeapsa divină

Incendiul din clubul Colectiv a reaprins discuţia despre oportunitatea sărbătoririi Halloween-ului în România. Nu puţini sunt cei care au invocat sărbătoarea amintită în încercarea de a găsi o explicaţie tragediei. A sugera, însă, o relaţie de cauzalitate între cele două evenimente reprezintă un demers riscant, atât din punct de vedere social, într-un spaţiu public secularizat, cât şi din punct de vedere teologic.

Halloween-ul este o sărbătoare importată în post-comunism, laolaltă cu alte produse culturale îndoielnice ale Occidentului. Originile sale păgâne nu au împiedicat Roma să şi-o însuşească în secolul al VIII-lea şi să o propage în spaţiul apusean. Sărbătoarea nu a fost preluată şi de creştinismul răsăritean, critic la adresa obiceiurilor care presupun mascatul, dar s-a răspândit recent în societăţile ortodoxe sub forma ei secularizată.

O explicaţie sugestivă a semnificaţiilor acestei tradiţii se regăseşte într-un articol din Crisis Magazine, în care autorul, Sean Fitzpatrick vorbeşte despre Halloween ca celebrare a învierii lui Hristos prin intermediul parodiei şi al ridicolului. „Vrăjitorile, dracii, strigoii, scheletele şi stafiile devin caricaturi ale unui rău impotent. Urmăritorii lui Hristos sunt învingători, şi nu supuşi, ai acestor creaturi. Nu este nimic de temut la ele”, mai scrie Fitzpatrick.

Intervenţia autorului, care se doreşte o pledoarie pentru continuitate în sărbătorirea acestei tradiţii, a apărut, însă, într-un context în care Halloween-ul este tot mai contestat chiar şi printre creştinii apuseni. Mai precis, catolicii sunt îngrijoraţi de modul în care sărbătoarea a evoluat pe parcursul ultimelor decenii, motiv pentru care au început să reclame influenţa nefastă pe care ar putea să o aibă asupra copiilor.

„Pe lângă diferitele influenţe oculte, mulţi catolici sunt neliniştiţi de glorificarea ostentativă a urâtului şi a diabolicului. Tulburătoare este şi tendinţa prevalentă spre psihoză, vulgaritate şi violenţă”, explică acelaşi Fitzpatrick. Autorul recunoaşte deci expresiile bulversante ale acestei sărbători şi îşi încheie articolul cu o rugăminte adresată părinţilor de a combate „plăgile seculare şi satanice” care au infectat Halloween-ul.

Însă germenii plăgilor deplânse de autorul american rezidă tocmai în originile oculte ale sărbătorii. Nu întâmplător evoluţia nefastă a acestei tradiţii a coincis cu o recrudescenţă a păgânismului în spaţiul occidental (vezi „Daruri şi anateme. Ce a adus creştinismul lumii” de Andrei Kuraev). Însăşi fundamentele acestei tradiţii sunt noncreştine, de unde şi evoluţia totuşi previzibilă într-un context cultural care a favorizat-o.

Influenţa nefastă a occidentalizării nu se rezumă însă la mimetismului cultural, prezent în toate domeniile vieţii publice româneşti, ci se exprimă şi sub forma unor denaturări ale învăţăturii creştine autentice. Din păcate nu doar adepţii Halloween-ului au arătat pe parcursul dezbaterilor recente anumite lacune teologice, care nu au făcut altceva decât să amplifice confuzia şi să antagonizeze participanţii.

Tragedia din clubul Colectiv a fost interpretată eronat în cheia „răzbunării divine”, doctrină proprie religiilor care au asimilat incomplet sau chiar deloc învăţătura Noului Testament, precum mozaismul. Această viziune a unui „Dumnezeu răzbunător” este influenţată, însă, şi de moralismul justiţiar caracteristic denominaţiilor occidentale, fie că este vorba despre catolicism sau diferitele variante ale protestantismului.