Guvernul “ca afară”

Guvernul Cioloş a fost votat cu o majoritate confortabilă în Parlament, după audierile mai mult de formă din comisii (cu excepţia singulară a Cristinei Guseth). Nimic surprinzător din moment ce doar ALDE, MP şi NR au anunţat că se vor opune, alături de câţiva parlamentari izolaţi din celelalte partide, deşi componenţa cabinetului şi programul de guvernare au stârnit destule controverse pentru a fi privite cu mai multă circumspecţie.

Premierul a avut inspiraţia să elimine o parte dintre vulnerabilităţile Guvernului înaintea votului final, dar nu pentru că ar fi existat vreun risc ca noul cabinet să fie respins în Parlament. Dacian Cioloş a speculat mai degrabă oportunitatea de a demonstra receptivitate la reacţiile din spaţiul public, într-o măsură suficientă cât să-şi consolideze imaginea de reprezentant al „străzii” şi să-şi probeze angajamentul de deschidere faţă de societatea civilă.

Fără să demonstreze, însă, şi cine ştie ce abilitate politică, Dacian Cioloş a reuşit, totuşi, să-şi protejeze astfel cabinetul de controverse suplimentare, renunţând la două dintre nominalizările care au provocat reacţiile de contestare. Ba chiar a adăugat şi câteva pagini la programul de guvernare, a completat sau a reformulat capitolele deficitare şi, cel mai important, a abandonat unele dintre propunerile cele mai criticate.

Şi totuşi reacţiile sale prompte nu compensează percepţia că noul Guvern ar fi rezultatul unor improvizaţii, mai degrabă o acutizează. Un cabinet alcătuit după criterii superficiale, cu un program de guvernare lipsit de originalitate şi de abordări fundamentale, nu avea cum să genereze aşteptări prea optimiste. Cu atât mai mult cu cât modificările de ultim moment, improvizaţii menite să diminueze deficitul iniţial de imagine, nu par să aducă o substanţială creştere calitativă.

Persoanele care s-au alăturat în ultimele zile Guvernului respectă aceeaşi tipologie ca cele pe care le-au înlocuit, poate cu un plus de competenţă. Nici programul de guvernare nu a suferit modificări esenţiale în urma revizuirilor ulterioare. Documentul reprezintă o mostră mediocră de literatură birocratică cu inflexiuni democratice radicale. Însă doar aparente în cazul celor din urmă, dacă ne uităm dincolo de retorica de deschidere către societate.

Măsuri precum comasarea alegerilor sau creşterea duratei mandatelor, care făceau parte din prima versiune a programului, nu corespund deloc obiectivului de „întărire a democraţiei elective” (mai multe explicaţii pe blogul lui Bogdan Glăvan). Chiar dacă abandonate ulterior, propunerile denotă o optică deformată a autorilor documentului asupra mecanismelor democratice, dar şi o tendinţă periculoasă care s-ar putea regăsi în activitatea viitoare a Executivului.

În timpul guvernărilor anterioare, astfel de propuneri ar fi generat proteste vehemente printre ong-iştii şi ideologii integrării euro-atlantice. Am fi citit, probabil, despre un „atentat la adresa statului de drept”, despre “iminenta deteriorare a calităţii sistemului democratic” sau despre „riscul de a fi excluşi din comunitatea statelor civilizate”. Iar totul ar fi culminat, cum altfel decât cu reacţii de condamnare din partea oficialilor UE şi a reprezentanţilor ambasadei SUA în România.

În ciuda acestor propuneri neinspirate, Guvernul Cioloş reflectă aspiraţiile susţinătorilor integrării euro-atlantice mai mult decât oricare altul din trecut, atât în privinţa componenţei cabinetului, cât şi a programului de guvernare. Selecţia miniştrilor îndeplineşte aşteptările reformiştilor din societatea civilă, chiar dacă anumiţi membri ai cabinetului mai sunt contestaţi din cauza antecedentelor politice, fiind suspectate posibile înţelegeri între Guvern şi partidele parlamentare.

Trezeşte suspiciuni legitime şi afilierea unora dintre miniştrii la cercurile de influenţă ale statului sau ale companiilor franceze, dar aceasta poate reprezenta, însă, o simplă preferinţă personală a francofilului Dacian Cioloş. Opţiunile acestuia comportă, totuşi, riscuri suplimentare pentru integritatea actului guvernamental, care impun o permanentă supraveghere din perspectiva respectării suveranităţii şi a intereselor naţionale.

Rămâne de văzut în ce măsură reformiştii, deocamdată mai mult precauţi decât entuziaşti de configuraţia noului Guvern, vor aprecia activitatea acestuia şi schimbările pe care le va aduce în societate. Idealul mai vechi simbolizat de sloganul „vrem o ţară ca afară”, asumat de cele mai influente grupări din societatea românească şi inoculat publicului prin intermediul elitelor politice şi intelectuale, cu largul concurs al entităţilor internaţionale implicate în tranziţia post-comunistă, reprezintă obiectivul spre care vom evolua şi sub Guvernul Cioloş.

Procesul se adânceşte cu fiecare guvernare pentru că românul de rând continuă să fie fascinat de prosperitatea materială şi solemnitatea instituţională din spaţiul occidental, în timp ce intelectualul tipic admiră cultura umanistă europeană şi aspiră la statutul social al elitelor apusene. Şi unul şi celălalt reneagă, însă, moştenirea religioasă şi culturală a spaţiului românesc, şi în general a răsăritului ortodox, considerată o piedică pentru integrarea în civilizaţia apuseană, pentru adoptarea modelului de dezvoltare occidental.

Iar consecinţele acestui curs se observă în secularizarea, dezrădăcinarea şi uniformizarea României, o ţară supusă ingineriilor sociale şi economice ale Uniunii Europene şi subordonată politicii militare a Statelor Unite. O ţară care-şi pierde identitatea odată cu fiecare renunţare la tradiţie. O ţară care-şi pierde demnitatea odată cu fiecare renunţare la suveranitate. O ţară care-şi pierde bunăstarea odată cu fiecare renunţare la autonomie.

Sugestiv în privinţa convingerilor membrilor cabinetului este răspunsul noului ministru al Justiţiei, din timpul audierilor parlamentare, la întrebarea lui Remus Cernea despre legalizarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex: “Ştiu, există o dezbatere care transcende graniţele ţării, e o dezbatere europeană, nu în toate ţările europene se recunosc parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex. (…) României trebuie să i se dea timp să dezbată. România nu cred că are interesul să se singularizeze în UE.”

Dincolo de problematica pusă în discuţie şi de răspunsul evaziv al noului ministru, revelator este reflexul de a muta dezbaterea în spaţiul european. Deşi nu rezultă că ar fi o adeptă a acestei măsuri, Raluca Prună invocă voinţa Uniunii Europene pentru formularea unei soluţii. Cu alte cuvinte, obiectivul de a ne alinia la tendinţele de pe continent primează şi în această situaţie, aşa că oricare ar fi rezultatul deliberărilor la nivel european, în opinia noului ministru al Justiţiei, România este obligată să şi-l asume, indiferent de consecinţe.