Dispariţia unui fals grosolan

Fuziunea PLR-PC poate reprezenta o oportunitate pentru electoratul conservator de a-şi recâştiga dreptul la reprezentare politică.

S-au împlinit 10 ani de când partidul fondat de Dan Voiculescu a confiscat o titulatură cu vechime în politica autohtonă. Formaţiunea a încercat chiar să se alipească la tradiţia conservatoare românească printr-o serie de eforturi editoriale desfăşurate sub egida unei organizaţii afiliate.

Din fericire, toate aceste iniţiative au rămas fără ecou în rândul publicului, care a denunţat cu fiecare ocazie impostura proiectului politic. Partidul a supravieţuit electoral doar prin intermediul alianţelor cu formaţiuni consacrate, în care a folosit ca monedă de schimb influenţa trustului media al fondatorului.

Această tentativă de fraudare a unei tradiţii politice respectabile şi-ar putea găsi sfârşitul odată cu perfectarea fuziunii PLR-PC. Dacă dispariţia acestui fals va duce şi la apariţia unui proiect politic de reprezentare a electoratului cu sensibilităţi conservatoare rămâne însă o necunoscută.

Tentative au existat şi în trecut, unele cu performanţe notabile, precum afilierea la familia conservatorilor europeni. Însă niciunul dintre aceste proiecte nu a reuşit să obţină şi rezultate electorale, iar cauza principală a eşecului rezidă tocmai în incapacitatea de a-şi dezvolta o dimensiune locală mai pronunţată.

Partidele conservatoare din trecutul recent sau mai îndepărtat au părut mai preocupate să revendice tradiţia europeană decât cea autohtonă. Inspiraţia occidentală a politicii conservatoare româneşti este evidentă în programele partidelor de profil sau în discursurile principalilor reprezentanţi.

Iar asta se resimte, poate cel mai pregnant, în modul în care se raportează la tradiţia religioasă locală. Personalităţi reprezentative ale curentului au demonstrat în trecut o ignoranţă desăvârşită în privinţa ortodoxiei, pentru ca în prezent să constatăm doar şi mai multă indiferenţă.

Aşa s-a ajuns la situaţia stranie în care partidelor conservatoare româneşti le-a lipsit tocmai componenta identitară. Putem vorbi deci despre mimetism şi în cazul expresiilor politice ale conservatorismului autohton, iar nu numai atunci când facem referire la alte curente importate din spaţiul european.

Însă nu putem extinde această concluzie la întreaga gândire conservatoare românească, ci doar la manifestările sale politice, care au neglijat prea des identitatea naţională şi expresiile sale religioase sau culturale. O adevărată renaştere a conservatorsimului românesc nu va fi posibilă fără revendicarea tradiţiei autohtone şi înţelegerea reflecţiei politice fundamentate pe specificul local.

În absenţa unor asemenea demersuri, proiectele politice de acest tip, oricât de bine articulate în tradiţia europeană, vor continua să fie respinse de societate ca nişte corpuri străine. De altfel, artificialitatea acestor entităţi politice intră în deplină contradicţie cu menirea fundamentală a partidelor conservatoare, aceea de a valorifica tradiţia locală în vederea unui progres autentic.