Din nou în stradă

Susținătorii campaniei anticorupție încearcă să reediteze protestele din iarna trecută, când adoptarea OUG 13 a scos în stradă sute de mii de persoane în marile orașe. Organizațiile participante la manifestațiile antiguvernamentale și-au reintensificat eforturile pe fondul demersurilor de modificare a legilor justiției. Lansarea proiectului legislativ în dezbatere parlamentară a fost întâmpinată cu obișnuitele reacții isterice, menite să alarmeze opinia publică și să încurajeze prezența la proteste. Apelurile la mobilizare au culminat cu implicarea unor organizații cu profil politic, precum Platforma România 100, și chiar a unor partide din opoziția parlamentară, precum PNL sau USR. În plus, promovarea nu s-a mai rezumat la mediul online, fiind distribuite și materiale tipărite în sprijinul protestului din București.

Toate aceste inițiative concertate de stimulare a participării au pus la îndoială caracterul pretins spontan al manifestațiilor recente. Și nu este singura explicație a prezenței inferioare (cifrele vehiculate de presă sunt, mai degrabă, modeste în condițiile apelurilor insistente). Mobilizarea masivă de la începutul anului a fost încurajată de urgența situației. Demersurile ulterioare ale coaliției guvernamentale nu justifică o reacție de anvergură similară, cel puțin nu în stadiul actual. Procesul de reformă a justiției a părut chiar tergiversat de indecizia ministrului de resort. Tudorel Toader a amânat în repetate rânduri adoptarea unor măsuri așteptate de simpatizanții majorității parlamentare în speranța unui context mai favorabil. Mai mult, propunerile controversate ale coaliției PSD-ALDE se confruntă cu o opoziție robustă din interiorul sistemului de natură să impună noi modificări în forma finală a proiectului.

Este adevărat, totuși, că receptivitatea partidelor de guvernare la reacțiile din spațiul public continuă să lase de dorit. Așa cum observam într-un articol precedent, întreaga dezbatere din jurul proiectului pare un exercițiu ratat, neatingându-și obiectivele de a consolida propunerile de reformă și de a obține sprijinul unei mase critice atât în interiorul sistemului, cât și la nivelul societății în ansamblu. (…) Fostul membru CCR nu a reușit să compenseze deficitul de încredere la adresa Guvernului și a liderilor majorității parlamentare și să refacă suportul public pentru inițiativele coaliției PSD-ALDE. Din contră, demersurile sale au fost interpretate ca o confirmare a intențiilor de subordonare politică a justiției. De cealaltă parte, prestația ezitantă a lui Tudorel Toader nu a convins nici partizanii eforturilor de reformă, care așteptau măsuri urgente de redresare a activității sistemului pe fondul scandalurilor interne. Ministrul nu a gestionat defectuos doar procesul de modificare a legilor justiției, ci și procedurile de evaluare a activității procurorului general și a procurorului-șef anticorupție, evitând să adopte o decizie finală în privința solicitărilor de demitere”. De asemenea, reactivarea artizanului OUG 13 a transmis încă un semnal de sfidare a opiniei publice.

Din păcate nici prestația opoziției parlamentare nu se remarcă pozitiv, virulența mesajelor emise de reprezentanții PNL sau USR înlăturând posibilitatea oricărui dialog cu puterea. Opțiunea negocierii unui proiect de reformă care să beneficieze de o susținere extinsă în Parlament pare tot mai fantezistă într-un climat atât de tensionat încât conflictul se generalizează, iar actorii își extrag legitimitatea din adversitatea reciprocă. Intransigența parlamentarilor din opoziție nu pare, însă, fundamentată într-o abordare principială a reformei, de unde și inconsecvența discursivă. Fluctuațiile de poziționare sunt acompaniate de jonglerii argumentative menite să camufleze degradarea protagoniștilor la stadiul de combatanți viscerali, interpreți mai mult sau mai puțin talentați ai unor partituri însușite oportunist.

De aceeași parte a frontului, organizațiile care susțin anticorupția par să-și dezvolte un fetiș pentru manifestațiile de stradă, explicabil atât prin amploarea și impactul protestelor din trecut, cât și prin fascinația pentru activismul civic din spațiul occidental. Reprezentativitatea acestora pentru societatea civilă în ansamblu rămâne, totuși, chestionabilă, în ciuda facilitării unei asemenea percepții prin, spre exemplu, privilegierea în expunerea mediatică sau în dialogul cu factorii politici, vezi convocările selective la Cotroceni. De altfel, incapacitatea celor mai multe dintre organizațiile implicate în proteste de a produce altceva decât propagandă antiPSD le descalifică pretențiile de a fi incluse în consultările publice, din moment ce nu au demonstrat că dețin expertiza necesară prin formularea de propuneri alternative, și chiar le pune în discuție independența politică, în condițiile partizanatului manifest.

Pe fondul aceluiași fenomen al protestelor, jurnaliștii sunt încurajați la rândul lor să abdice de la standardele deontologice pentru a-și asuma postura de agitatori, iar consecințele ajung în anumite situații până la compromiterea unor cariere respectabile. Degradarea actului jurnalistic reprezintă un argument suplimentar împotriva abordărilor entuziaste ale manifestațiilor de stradă. Protestul reprezintă un simptom de criză și o soluție de ultim resort în cadrul oricărui sistem politic, cu atât mai mult unul democratic în care mecanismele constituționale au menirea să asigure reprezentarea opțiunilor electoratului. Prin urmare, energiile reformiste din societate ar fi mai benefic canalizate spre consolidarea actorilor politici și instituționali în scopul de a-și exercita prerogativele cu abilitate și în deplină legalitate.