Dezbateri de idei sau ciocniri de interese?

Dezbaterea pe marginea Codului silvic este caracteristică pentru confruntările din cadrul democraţiilor contemporane.

Dezbaterile publice opun din ce în ce mai mult reprezentanţii anumitor interese politice sau economice şi mai puţin lideri ai unor curente sociale sau exponenţi ai unor tradiţii filozofice. Aceştia din urmă sunt adeseori marginalizaţi pe motiv de radicalism sau de atitudine ireconciliabilă, care ar face imposibilă adoptarea oricărui compromis între părţile implicate în dezbatere.

Izolarea lor poate fi justificată în condiţiile aroganţei unora dintre exponenţii curentelor ideologice de astăzi, însă absenţa acestora privează dezbaterea publică de un capital important de credibilitate.

Aşa se ajunge la situaţia în care spaţiul public este monopolizat de reprezentanţii actorilor direct interesaţi de rezultatul negocierilor. Cu câtă onestitate mai putem credita o astfel de confruntare în condiţiile în care fiecare participant caută să obţină anumite beneficii de pe urma adoptării unei rezoluţii favorabile? Şi nu vorbim despre glorie sau recunoştinţă, ci despre beneficii materiale.

În cazul dezbaterii pe marginea Codului silvic, avem de o parte autorii politici ai documentului, susţinuţi de o liotă de organizaţii ecologiste din societatea civilă, iar de cealaltă parte reprezentanţii celei mai importante companii de pe piaţă, susţinuţi la rândul lor, mult mai timid ce-i drept, de adepţi ai liberalismului economic.

Cu privire la beneficiile partidului care a iniţiat această propunere legislativă, nu cred că are rost să insistăm. Acestea sunt evidente cel puţin sub raport politic. PSD reuşeşte să atragă electoratul cu sensibilităţi ecologiste şi sprijinul organizaţiilor de profil, dar şi să pună în dificultate opoziţia şi să mai ştirbească din credibilitatea lui Klaus Iohannis, suspectat că ar fi avut o înţelegere cu patronatul firmei austriece.

Cât despre alt tip de beneficii, cunoscând PSD-ul şi modul său de a face politică, ne putem aştepta ca o parte din clientela partidului să profite cumva şi economic de pe urma modificărilor introduse de acest document. Deocamdată acestea reprezintă, bineînţeles, doar speculaţii, însă nu cred că putem exclude o asemenea revelaţie pentru viitor.

Să ne oprim puţin şi asupra organizaţiilor ecologiste care susţin adoptarea Codului silvic. Beneficiile în cazul acestora sunt poate mai puţin evidente însă nu mai puţin palpabile. Până şi simplul fapt că au activitate reprezintă un câştig într-o ţară mai puţin preocupată de problematica ecologistă. Căci pentru a-şi desfăşura activitatea este nevoie, bineînţeles, de bani şi aşa ajungem la chestiunea spinoasă a finanţării. Iar nu o dată anchete jurnalistice au relevat faptul că în spatele acestora se ascund diverse interese economice.

Însă nu este nevoie neapărat de asemenea revelaţii pentru a pune la îndoială onestitatea activiştilor, dacă ne gândim că o parte dintre aceştia îşi asigură în acest mod şi traiul, iar o organizaţie fără activitate nu are cum să atragă bani. Deci, până şi această necesitate de a fi angrenaţi în asemenea dezbateri poate reprezenta o sursă de îndoială în privinţa integrităţii lor morale.

În cazul firmei austriece, lucrurile sunt ceva mai simple. Activitatea acesteia din România va fi afectată negativ de o serie de măsuri introduse de Codul silvic, aşa că reacţia sa de opoziţie este perfect explicabilă. Însă dacă interesele sale sunt cât se poate de clare, nu înseamnă că sunt şi corecte.

Poziţia privilegiată de care se bucură astăzi pe piaţă este rezultatul unui contract dubios semnat în perioada guvernării Năstase şi nu neapărat produsul activităţii sale economice pe o piaţă care este oricum, numai liberă nu. Deci povestea cu liberalismul aflat sub atac rămâne în acest caz doar atât, o poveste. Nu pentru că măsurile din acest document nu ar fi de inspiraţie socialistă, ci pentru că situaţia nu a fost niciodată fundamental diferită, chiar dacă unii actori privaţi au ştiut să profite şi în aceste circumstanţe.

Cât despre susţinătorii liberalismului din societatea civilă, constat că n-au fost prea vocali de această dată. Poate tocmai din cauza relaţiei complicate dintre compania austriacă şi statul român, în condiţiile căreia orice pledoarie pentru piaţa liberă ar fi sunat ca nuca în perete. Iar opoziţia politică „liberală” a amuţit de îndată ce a intuit posibilele repercursiuni electorale.

Până nici Klaus Iohannis nu mai pare atât de convins că a acţionat inspirat, aşa că şi-a mutat atenţia dinspre cotele de exploatare şi limitarea exportului de lemn brut, adică prevederile criticate şi de compania austriacă, spre chestiunea mai puţin controversată a regimului distinct pentru proprietăţile forestiere mai mici de 10 ha.

Lipsesc însă din această ecuaţie tocmai instituţiile sau personalităţile care pot să probeze o anumită autoritate în domeniu, dar şi să se delimiteze într-un mod plauzibil de orice interese sau influenţe oneroase. Acesta cred că reprezintă de fapt punctul nevralgic al dezbaterilor contemporane, fie că este vorba despre Codul silvic sau despre alte documente de politici publice: absenţa unor repere credibile sau rolul minor jucat de acestea acolo unde există.