Dezbaterea politică, între ateism şi filetism

Candidatura lui Marian Munteanu rămâne principalul subiect de presă după mai bine de o săptămână de dezbateri intense. Decizia conducerii PNL a provocat reacţii în serie din toate zonele politice sau ideologice. Revenirea liderului Pieţei Universităţii în prim planul scenei politice se înscrie printre cele mai importante evenimente mediatice ale anului. Odată cu apariţia primelor cercetări sociologice vom putea evalua şi impactul electoral al nominalizării. Până atunci putem aprecia că liberalii au reuşit cel puţin să restarteze o competiţie care, după candidaturile ratate ale lui Cristian Buşoi şi Ludovic Orban, părea să se îndrepte spre un eşec previzibil în tentativa de recuperare a primăriei capitalei după ce ultimele două mandate au revenit unui edil provenit din PSD. Asta fără să însemne că PNL nu ar fi avut la dispoziţie şi soluţii mai inspirate. În condiţiile în care principalele pierderi pentru liberali sunt provocate de candidaturile lui Nicuşor Dan şi Ciprian Ciucu, desemnarea lui Marian Munteanu nu descurajează această tendinţă de reorientare a electoratului tradiţional de dreapta spre candidaţii partidelor noi, din contră.

Discuţiile despre o posibilă retragere a candidaturii au fost amplificate pe fondul reacţiilor de delimitare din interiorul PNL. După lămuririle Adrianei Săftoiu cu privire la decizia conducerii liberale, cea mai tranşantă poziţie a fost adoptată de candidatul PNL la primăria sectorului 5, Ovidiu Raeţchi, care a solicitat separarea campaniei sale de cea a lui Marian Munteanu pornind de la o serie de declaraţii ezitante ale celui de urmă pe tema Mişcării Legionare şi a lui Corneliu Zelea Codreanu. Fostul colaborator al lui Dan Voiculescu din Partidul Conservator încearcă probabil să demonstreze că şi-a regăsit busola morală şi că se poate profila ca o soluţie la criza de leadership din PNL. Reacţiile din interiorul partidului reprezintă şi un ecou al criticilor vehemente din spaţiul public, pe care era de aşteptat ca anumiţi liberali să le speculeze în interes personal. Prestaţia îndoielnică a co-preşedinţilor Alina Gorghiu şi Vasile Blaga deschide competiţia internă pentru conducerea formaţiunii rezultate din fuziunea principalelor partide de dreapta.

Pledoaria unor organizaţii proeminente din societatea civilă în favoarea retragerii sprijinului PNL pentru Marian Munteanu pe motiv de simpatii legionare şi convingeri extremiste a trezit reacţia cercurilor naţionaliste, mai degrabă ezitante în a se pronunţa pe marginea candidaturii şi în general rezervate la adresa protagonistului mişcărilor antifeseniste de la începutul anilor 1990. Asocierea cu personaje exponenţiale ale regimului de emanaţie comunistă condus de Ion Iliescu, responsabil pentru suprimarea violentă a fenomenului Piaţa Universităţii, printre ai cărui lideri se remarca şi Marian Munteanu, provoacă la fel de multă suspiciune şi în rândul publicului său ţintă. Decizia conducerii PNL nu a generat reacţii entuziaste printre reprezentanţii curentului naţionalist-creştin. Este ceea ce comentariatul mainstream refuză să ia în considerare atunci când polemizează pe tema unei posibile recrudescenţe a naţionalismului în politica autohtonă, clamată cu obtuzitatea celor care nu se pretează la a cunoaşte şi opiniile taberei adverse.

Pericolul pe care l-ar reprezenta candidatura liderului Pieţei Universităţii la adresa regimului democratic este gonflat intenţionat pentru a susţine agenda ideologică a elitei progresiste. Reacţiile analiştilor corecţi politic denotă chiar un grad mai ridicat de radicalizare în afirmarea convingerilor personale decât i-ar putea fi imputat lui Marian Munteanu sau susţinătorilor săi. Comentariile promovate de platformele mainstream sunt reprezentative pentru reflexele ideologice ale autorilor, întâmplător sau nu tributari aceleiaşi viziuni politice şi culturale dominante. Puţine ar putea fi catalogate ca produs al unei reflecţii intelectuale autentice, de aici şi tendinţa de a supraevalua presupusul pericol reprezentat de candidatura lui Marian Munteanu. Toate acestea fac parte dintr-o strategie deliberată de exagerare permanentă a riscurilor la adresa statului de drept şi a instituţiilor democratice în scopul atragerii de suport financiar sau de altă natură pentru susţinerea activităţii organizaţiilor de profil din societatea civilă.

De cealaltă parte, reprezentanţii curentului naţionalist-creştin s-au lăsat din nou atraşi într-o polemică dăunătoare pentru cauzele pe care se presupune că le-ar susţine în dezbaterea publică. Dăunătoare nu atât prin atacurile activiştilor antireligioşi, previzibile şi oarecum inevitabile, cât mai degrabă prin replica neinspirată a celor care se erijează în apărători ai tradiţiei. Exploatarea patrimoniului religios local în susţinerea unui curent ideologic vulnerabilizează Ortodoxia în faţa criticilor unei elite culturale care suferă de o formă acută de analfabetism teologic. Denaturarea filetistă a învăţăturii creştine legitimează criticile de pe poziţii ideologice adverse, în condiţiile în care Ortodoxia este asociată forţat unui anumit tip de propagandă politică. Din păcate o secţiune considerabilă a reprezentanţilor Bisericii contribuie la răspândirea acestei percepţii în societate prin practicarea unui discurs naţionalist cu inflecsiuni etniciste. Biserica ar avea de câştigat în imagine şi credibilitate dacă reprezentanţii săi ar conştientiza necesitatea de a-şi redefini aportul la dezbaterea publică în acord cu tradiţia patristică.

O înţelegere aprofundată a originilor şi evoluţiei naţionalismului este indispensabilă în acest demers, la fel şi a influenţei filetismului în istoria Răsăritului ortodox de după căderea Constantinopolului. Teologul grec Christos Yannaras identifică sursa naţionalismului răsăritean în procesul amplu de „infiltrare culturală şi economică” a spaţiului ortodox, pe filieră politică sau religioasă, cu „duhul şi mentalitatea occidentale”. La propaganda europeană care „va cultiva în mod sistematic admiraţia pentru „luminile” Apusului” şi „puzderia de „misionari” romano-catolici şi protestanţi care au inundat ţările ortodoxe încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea” se alătură intelectualii răsăriteni formaţi la universităţile occidentale care „au implantat în spaţiul ortodox, fără vreo problematizare profundă sau disponibilitate critică, ideile europene ale Renaşterii şi ale Iluminismului, adică „obiectivitatea” ştiinţifică a occidentalilor, dimpreună cu spiritul raţionalist, cu concepţia socio-morală şi utilitaristă despre religie, cu liberalismul raţional al „drepturilor individului”, pregătind astfel mişcările naţionaliste ale secolului al XIX-lea”[1].

Conştient sau nu, adepţii ideologiei naţionaliste se revendică de la un curent străin de tradiţia creştină răsăriteană, de unde şi falsitatea pretenţiilor de a se erija în reprezentanţi ai unui fenomen de extracţie autohtonă. Naţionalismul s-a impus definitiv în ţările româneşti ca o modă europeană importată pe filieră paşoptistă. Aşa se explică şi relaţia superficială a principalilor săi reprezentanţi cu tradiţia. Poate cel mai puternic argument în sprijinul acestei perspective este imposibilitatea de a identifica un personaj proeminent al scenei politice autohtone de secol XIX a cărui activitate publică să reflecte o cunoaştere aprofundată şi un interes susţinut pentru patrimoniul religios sau cultural local. Ecourile izolate din opera publicistică a lui Mihai Eminescu sunt reprezentative în acest sens. Aşa cum încercam să demonstrez într-un articol precedent, nici măcar conservatorismul românesc nu a reuşit să valorifice tradiţia autohtonă şi nici nu a manifestat vreun interes deosebit în această direcţie. Ortodoxia este redescoperită abia în perioada interbelică doar pentru a servi ca muniţie în dezbaterea politică. Revendicarea tradiţiei religioase locale de către mişcările de extremă dreaptă definitivează procesul de pervertire filetistă a doctrinei creştin ortodoxe care îşi găseşte ecouri până astăzi în convingerile şi discursul reprezentanţilor autohtoni ai curentului naţionalist.

Absolutizarea dimensiunii naţionale a tradiţiilor locale ortodoxe este străină de vocaţia universală a creştinismului. Înţelegerea patrimoniului autohton este posibilă doar în cadrul spaţiului de spiritualitate răsăriteană. Ideologizarea doctrinei creştine din perspectivă filetistă înhibă ecumenicitatea Ortodoxiei şi nu ecumenismul. Soluţia pentru ieşirea din acest impas este reprezentată, ca de fiecare dată, de întoarcerea smerită la Sfintele Scripturi şi sursele tradiţiei patristice.

[1] Christos Yannaras, „Adevărul şi unitatea Bisericii”, Editura Sophia, 2009, p. 140