Despre căsătoriile între homosexuali şi alte patimi

Curtea Supremă a Statelor Unite a legalizat căsătoria între persoanele de acelaşi sex pe teritoriul american. Această chestiune preocupă de câteva decenii întreg spaţiul occidental, nu doar America.

Şi în această situaţie, aşa cum se-ntâmplă de obicei în democraţiile occidentale, societăţile au fost cuprinse de lupta surdă dintre contrarii. Majoritatea, prinsă între cele două poluri beligerante, s-a deplasat cu timpul dintr-o tabără în cealaltă, înclinând balanţa în favoarea reformatorilor.

Deznodământul acestui conflict era previzibil din momentul în care dezbaterea s-a restrâns la dimensiunea sa juridică. Tradiţionaliştii au pierdut confruntarea atunci când discuţia s-a mutat din planul religios în cel politic. Succesele legislative ale lobby-ului LGBT s-au impus mai ales ca urmare a acestor evoluţii.

Problema esenţială rezidă în modul diferit în care societăţile contemporane au ajuns să privească homosexualitatea. Codificarea în legi nu reprezintă decât urmarea naturală a schimbării de optică socială. Iar această transformare a mentalităţii contemporane a fost posibilă doar ca o consecinţă a complexului de vinovăţie speculat de minorităţile sexuale prin strategia deja clasică a victimizării.

Homosexualitatea a ajuns o modă la fel ca majoritatea comportamentelor deviante persecutate în trecut de paznicii moralităţii publice. Degradarea morală explică aceste evoluţii doar dacă este privită ca un fenomen ce afectează întreaga sferă publică, pentru că imorală este şi ipocrizia autorităţilor.

Tradiţionalistul, obişnuit să arate cu degetul spre depravarea minorităţilor sexuale, ar trebui să privească la fel de critic şi abuzurile puterii politice sau religioase. Dacă există ceva care ar putea să justifice pretenţiile grupurilor minoritare, atunci tocmai persecuţiile generaţiilor anterioare reprezintă argumentul perfect într-o dispută legală.

Totalitarismul catolic sau individualismul protestant nu au putut genera decât reacţii coercitive pentru stăvilirea acestui flagel. Deveniţi victime ale intoleranţei politice sau religioase, homosexualii au câştigat în timp simpatia unor pături mai largi din societate decât cea reprezentată de minorităţile sexuale.

Democratizarea regimurilor politice le-a oferit posibilitatea să se organizeze în grupuri şi să se protejeze de eventuale noi persecuţii. Iar de aici şi-au continuat nestingheriţi drumul spre legiferarea unor drepturi speciale sau redefinirea unor instituţii sociale pentru a reflecta schimbarea de mentalitate.

Nu întâmplător mişcările de acest tip nu au avut acelaşi succes în România, unde complexul de vinovăţie al societăţilor occidentale nu îşi găseşte un corespondent de aceeaşi magnitudine. Victimizarea minorităţilor sexuale nu putea avea ecou în absenţa abuzurilor care ar fi putut să genereze culpa morală.

Românii preocupaţi de această patimă ar trebui să evite replicarea mişcărilor de opoziţie din statele occidentale. Nu avem nevoie de organizaţii care să militeze după acelaşi model împotriva propagandei homosexuale, din moment ce asta nu ar face decât să genereze un conflict social de aceleaşi proporţii.

În locul contramanifestaţiilor şi al contrapropagandei ar trebui să ne preocupe prezervarea integrităţii morale a contemporanilor noştri şi formularea unor răspunsuri în spiritul tradiţiei ortodoxe, pentru că nu interdicţiile de natură juridică pot stăvili acest flagel, ci călăuzirea duhovnicească a celor căzuţi în patima homosexualităţii.