Dacă alegerile prezidențiale ar fi o producție cinematografică

Dacă alegerile prezidențiale ar fi o producție cinematografică, directorul de casting ar trebui înlocuit cu prioritate și îndrumat spre o carieră într-un domeniu contrar. Aspiranții la funcția supremă în stat continuă să-și probeze inadecvarea la rolurile ce le-au fost distribuite, stimulând apatia electoratului față de un scrutin cu rezultat anticipat. Protagoniștii spectacolului alegerilor prezidențiale se arată incapabili să pună în scenă regia de o manieră convingătoare.

Foto: Shutterstock

În Klaus Iohannis recunoaștem în continuare președintele somnolent din al cărui prim mandat la Cotroceni absentează cu desăvârșire reușitele de natură să-i marcheze prestația din perspectivă istorică. Nici debutul campaniei electorale nu pare să-i trezească elanul spre promovarea acelor proiecte așteptate de societate de la fiecare destinatar al voturilor reformiste. Opoziția la inițiativele detestatului partid de guvernare nu ar trebui să reprezinte un argument suficient pentru acordarea unui nou mandat la conducerea statului. Și nici măcar potențiala sa implicare în demiterea tardivă a unui cabinet ministerial inept, la numirea și perpetuarea căruia a contribuit de o manieră imputabilă. Candidatul liberal își păstrează avansul considerabil în cursa pentru Cotroceni numai din cauza absenței unui competitor redutabil.

Viorica Dăncilă, care prin apartenența partinică ar fi trebuit să reprezinte principalul adversar al președintelui în funcție, și-a pierdut unicul avantaj odată cu demiterea guvernului pe care l-a condus spre un eșec lamentabil. Doar funcția de premier îi mai putea compensa deficitul de anvergură intelectuală care o face să pară subcalificată până și pentru un mandat de consilier local în urbea de origine. Tot funcția de prim-ministru îi permitea să mențină un relativ control asupra partidului prin alocarea de fonduri guvernamentale, în absența cărora zilele sale la conducerea social-democraților par numărate. Alături de ascensiunea abruptă a lui Klaus Iohannis de la primar al unui oraș de provincie la șef al statului, propulsarea Vioricăi Dăncilă la conducerea guvernului se înscrie într-o serie de accidente ale istoriei recente care au consemnat prezența unor personaje cu posibilități modeste în funcții de calibru net superior.

Cota Vioricăi Dăncilă este diminuată și de candidatura lui Mircea Diaconu cu sprijinul formațiunilor Pro România și ALDE, ai căror lideri asociați în trecut cu PSD și-au demonstrat abilitatea să desprindă secțiuni consistente din electoratul social-democraților. Candidatul ales de Victor Ponta și Călin Popescu Tăriceanu pare, însă, mai puțin prezidențiabil decât oricare dintre cei doi susținători majori. Rolul de politician de rang înalt, cu atât mai elocvent în postura de candidat la alegerile prezidențiale, se dovedește în continuare prea ambițios pentru capacitățile actorului Mircea Diaconu. Obsesia pentru abuzurile din justiție, dezvoltată pe fondul propriei aventuri cu DNA și transformată în principală temă de comunicare, îi limitează atractivitatea la o nișă care nu-i poate asigura propulsarea în turul secund al scrutinului.

Pe fondul declinului PSD, consfințit prin desemnarea Vioricăi Dăncilă drept reprezentant la alegerile din noiembrie, candidatul USR+ se conturase în perioada recentă ca principala amenințare la adresa președintelui în funcție, însă campania lipsită de vlagă a provocat inclusiv acuzații de non-combat la adresa pretendentului. Cu a sa non-meserie de consultant în accesarea de fonduri europene, birocrat sub acoperire care se joacă de-a antreprenoriatul pe bani publici, Dan Barna se prezintă ca un personaj anost și pe scena politică la fel ca în viața profesională. Incontinența legislativă a liderului USR nu face decât să-i reliefeze superficialitatea conceptuală, inconsistența sa explicându-se prin cultura lacunară din care absentează noțiuni teoretice elementare, dar nu și stereotipurile dominante în spațiul public a căror asumare și promovare necondiționată reprezintă o condiție a integrării în cercurile progresiste, cu toate beneficiile care decurg din adeziunea la mainstream-ul politic și mediatic.

În contextul distribuției sordide a campaniei pentru alegerile prezidențiale, Theodor Paleologu reușește să lase impresia unei prezențe distincte și chiar distinse, însă la o privire mai atentă se observă, mai degrabă, o abilitate superioară în a cultiva aparențele. Chiar dacă într-o română corectă și pe alocuri elegantă care îl evidențiază în peisajul sinistru al unei clase politice rudimentare, discursul candidatului PMP suferă de aceeași lipsă de substanță remarcată și în dreptul adversarilor. Din intervențiile punctate de mostre ostentative de erudiție se desprind cu raritate propuneri concrete de reformă, anticipând o reeditare a mandatelor sale de parlamentar din care absentează inițiativele memorabile. De altfel, tocmai prin ezitarea de a se poziționa tranșant pe subiecte delicate își sabotează tentativele de profilare ca alternativă consistentă la vidul de conținut al competitorilor porniți cu prima șansă.

Galeria candidaților prezenți în dezbaterea publică se încheie cu Alexandru Cumpănașu, viermele din cadavrul unei tinere ucise cum a fost caracterizat în mod inspirat de presă. Oengistul preferat al clasei politice și al elitei birocratice reprezintă poate cel mai flagrant caz de inadecvare la rolul asumat în campanie, întreaga carieră a lui Alexandru Cumpănașu fiind construită pe accesul privilegiat la fonduri publice prin intermediul relațiilor cu eșaloanele superioare din partidele consacrate și din administrația centrală. Postura de candidat antisistem, pornit într-o cruciadă împotriva corupției și incompetenței aparatului de stat, reprezintă o metamorfoză dezgustătoare a unui privilegiat al tranziției postcomuniste care prin activitatea sa a cauționat tocmai instituțiile responsabile de moartea violentă a nepoatei sale.

Un comentariu