Cum a pierdut Rand Paul învestitura republicană

În condiţiile unui context favorabil şi unei competiţii electorale dominate de contestări la adresa status quo-ului, candidatura lui Rand Paul, singurul aspirant în cursa pentru Casa Albă care putea reprezenta o alternativă reală la candidaţii establishment-ului, a trecut mai degrabă neobservată. Rezultatele mediocre din debutul alegerilor primare l-au condus spre o retragere prematură. Campania sa nu a reuşit nici măcar să lase o amprentă puternică asupra dezbaterii electorale. Cum a ajuns, însă, în această situaţie unul dintre candidaţii cotaţi nu demult cu şanse considerabile?

Rand Paul s-a bucurat în ultimii ani de o ascensiune remarcabilă care a determinat publicaţii precum Time sau Politico să-l nominalizeze ca cel mai interesant reprezentant al scenei politice americane, opinie la care a subscris şi preşedintele Obama în ciuda divergenţelor inerente dintre democraţi şi republicani. Politico îşi motiva opţiunea vorbind tocmai despre provocarea pe care o reprezintă la adresa status quo-ului: „There’s no doubt Rand Paul is turning out to be a different kind of Republican, bringing libertarian—and contrarian—ideas to the national stage in a novel and calculated blurring of Washington’s otherwise rigid ideological battle lines. (…)If there’s one commonality to Paul’s disparate interests, it’s that he is a politician with ideas designed to overturn the party’s status quo.”

Senatorul de Kentucky se profilase ca un favorit în cursa pentru Casa Albă înaintea debutului alegerilor primare. Rezultatele mediocre din primele state l-au determinat, totuşi, să abandoneze competiţia foarte devreme. Apariţia unor candidaţi percepuţi la rândul lor ca outsider-i este probabil să-i fi afectat şansele la nominalizare, însă cauza principală a retragerii sale premature nu poate fi reprezentată de contextul mai degrabă favorabil. Insurgenţa lui Rand Paul s-a terminat înainte de a produce efecte notabile în economia alegerilor pentru nominalizarea la prezidenţiale, dar şi înainte de a genera transformările anticipate în angrenajul partidului republican.

Comentatorii care au încercat să explice insuccesul lui Rand Paul au evidenţiat mai ales schimbarea de strategie din apropierea alegerilor primare care a presupus o abordare mai inclusivă în relaţia cu electoratul, dar şi cu grupurile cele mai influente din interiorul establishment-ului. Mai inclusivă, bineînţeles, prin comparaţie cu strategia preferată de tatăl său, Ron Paul, în campaniile din 2008 sau 2012, caracteristică pentru parcursul întregii sale cariere politice. Problema nu rezidă, însă, în reorientarea strategică a campaniei, cât mai degrabă în modul în care a fost implementată, mai precis în coordonarea în timp a componentelor sale principale.

Deschiderea către secţiuni mai largi ale electoratului sau dialogul cu elitele partidului şi alte personalităţi sau organizaţii influente din angrenajul republicanilor reprezenta o condiţie elementară pentru extinderea bazei de votanţi şi, cel puţin, diminuarea opoziţiei establishment-ului. Prin urmare, pentru a-şi consolida şansele de a obţine nominalizarea republicană la alegerile prezidenţiale, Rand Paul era constrâns să adopte o schimbare de strategie în direcţia descrisă anterior. Problema este că reorientarea spre votanţi şi parteneri din afara zonei de confort descrise de candidaturile tatălui său a fost precipitată şi de natură să demobilizeze susţinătorii fideli.

Rand Paul trebuia să-şi consolideze sprijinul publicului libertarian şi poziţia în alegerile primare înainte de a căuta să-şi extindă eligibilitatea în rândul electoratului tradiţional al partidului republican. Precipitarea în a se apropia de mainstream-ul partidului i-a adus contestări printre susţinătorii fideli şi un deficit de încredere care a diminuat considerabil entuziasmul din jurul candidaturii sale. În încercarea de a se profila ca o opţiune viabilă pentru un public mai larg, Rand Paul a neglijat securizarea electoratului câştigat de tatăl său în 2012. Nu este deloc întâmplător că nu a reuşit nici măcar să reediteze rezultatele excelente obţinute de Ron Paul în urmă cu patru ani.

Justin Raimondo observa efectele reorientării sale premature într-un articol de la mijlocul anului trecut, reprezentativ şi pentru atitudinea libertarienilor faţă de deschiderea lui Rand Paul spre establishment: „What makes a sad situation far worse is that Sen. Paul’s turn toward the neocons hasn’t helped him one bit: instead, it’s hurt him. In the past few months his support, once in the double digits, has been cut in half. The latest PPP poll has him down to a mere 4 percent. This dramatic drop coincides precisely with his efforts to appease people who are never going to support him. His campaign’s effort to “broaden the base” has in reality marked a turning away from the base of supporters who were brought into politics and the GOP by his father.

Senatorul a ajuns chiar să fie privit cu oarecare circumspecţie printre susţinătorii tatălui său şi colaboratorii săi apropiaţi din cauza percepţiei de distanţare faţă de moştenirea politică a lui Ron Paul. Acelaşi Justin Raimondo îl numea în titlul articolului citat chiar fraudă, ratat şi mincinos. Prestaţia mediocră din alegerile primare şi suspiciunile de oportunism riscă să încurajeze o reorientare şi din partea publicului libertarian spre alte variante pentru următoarele alegeri. Deocamdată nu se configurează o alternativă viabilă pentru mişcarea non-intervenţionistă, însă Rand Paul trebuie să înceapă cu fidelizarea propriului electorat dacă vizează o nouă candidatură în 2020.

Din cauza aceleiaşi precipitări în reorientarea strategică a campaniei sale, Rand Paul a iniţiat dialogul cu establishment-ul de pe o poziţie vulnerabilă care nu i-a permis să obţină nimic în termeni electorali. În condiţiile în care alegerile primare nu debutaseră încă, iar candidaţii mainstream erau evaluaţi cu cele mai bune şanse la nominalizarea pentru prezidenţiale, niciunul dintre grupurile influente din angrenajul republican nu era nevoit să sprijine un candidat perceput ca outsider. Senatorul ar fi trebuit să amâne orice dialog de acest tip până în momentul în care eventualele rezultate pozitive l-ar fi propulsat printre favoriţii cursei pentru Casa Albă.

Grupurile de influenţă din establishment nu aveau niciun motiv să crediteze candidatura lui Rand Paul atât timp cât proprii candidaţi figurau în continuare cu cele mai bune şanse de a câştiga competiţia. Senatorul a reuşit poate să descurajeze o opoziţie manifestă din partea acestora, însă retragerea arată că rezultatele dialogului au contat prea puţin în economia alegerilor primare. Consecinţele deschiderii faţă de mainstream au fost mai degrabă nocive din cauza momentului inoportun ales pentru a iniţia un dialog cu organizaţiile de lobby sau liderii neoconservatori. Rand Paul va fi nevoit în aceste condiţii să-şi reia eforturile cu fidelizarea publicului libertarian, în perspectiva unei participări cu mai mult succes la alegerile prezidenţiale din 2020.