Cum a fost posibil Statul Islamic

Revista The American Conservative a publicat recent o analiză a raporturilor decizionale din cadrul administraţiei George W. Bush care au condus la declanşarea războiului din Irak în 2003 şi la primele măsuri adoptate de Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (CPA) după înlăturarea lui Saddam Hussein.

În rolurile principale ale analizei intitulate The Deciders („Decidenţii”) figurează personalităţi controversate precum L. Paul “Jerry” Bremer, Douglas Feith, Paul Wolfowitz, I. Lewis “Scooter” Libby, Walter Slocombe sau Richard Perle. Autorul le distribuie roluri cheie în perioada premergătoare intervenţiei militare, dar şi în gestionarea situaţiei post-conflict, fiindu-le atribuite unele dintre cele mai sensibile decizii adoptate de administraţia americană.

John Hay îşi propune să demonstreze atât rolul disproporţionat jucat de aceste persoane în raport cu poziţiile de rang secund ocupate în cadrul administraţiei, cât şi responsabilitatea acestora pentru destabilizarea Orientului Mijlociu. Nu mă voi concentra însă pe traseul decizional reconstituit de autor sau pe afinitatea ideologică dintre personajele amintite, ci asupra politicilor care au facilitat proliferarea organizaţiilor teroriste şi, în cele din urmă, apariţia Statului Islamic.

Dacă despre decizia de a ataca Irakul şi consecinţele înlăturării lui Saddam Hussein pentru echilibrul regional s-a discutat pe larg chiar şi în spaţiul românesc, nu acelaşi lucru se poate spune despre activitatea CPA din perioada imediat următoare schimbării de regim de la Bagdad. Cele mai importante două decizii adoptate în chiar primele săptămâni, şi anume de-baathificarea administraţiei şi dizolvarea armatei, sunt considerate cauze principale pentru dezvoltarea ulterioară a organizaţiilor teroriste pe teritoriul irakian.

„Rezultatele acestor politici devin evidente în contextul revelaţiilor despre conducerea ISIS. Spre exemplu, Washington Post scria în aprilie că <<majoritatea liderilor Statului Islamic sunt foşti ofiţeri irakieni>>. În iunie, New York Times îl identifica pe Fadel al-Hayali, <<considerat a fi liderul consiliului militar al Statului Islamic>>, ca <<fost locotenent-colonel în serviciile secrete militare ale preşedintelui Saddam Hussein>>, scrie John Hay.

„[C]ontribuţia acestor măsuri la proliferarea extremismului islamic a fost recunoscută dinainte de apariţia Statului Islamic”, continuă autorul şi citează în acest sens un articol al New York Times din 2007, care afirmă că [d]izolvarea armatei irakiene după invazia americană este acum privită ca o greşeală care a stârnit rebeliunea printre sute de mii de foşti soldaţi irakieni şi a făcut mai dificilă reducerea conflictelor sectare şi a atacurilor din partea insurgenţilor.

Politica administraţiilor Obama a arătat însă că lecţia intervenţiei eşuate din Irak nu a fost învăţată pe deplin la Washington. Statele Unite continuă să susţină declarativ şi logistic îndepărtarea regimurilor incomode din Orientul Mijlociu, chiar dacă de pe urma intervenţiilor sale defectuoase nu au profitat decât organizaţiile teroriste. În condiţiile unui regim stabil la Damasc, la fel ca şi în condiţiile unui regim stabil la Bagdad, poate că Statul Islamic nici măcar nu ar fi existat astăzi, nu am fi avut un bilanţ interminabil al victimelor şi nici o criză a refugiaţilor musulmani în Europa.

Dezbaterile din cadrul celor două partide pentru nominalizarea la preşedinţie prefigurează însă doar continuitatea la nivelul politicii externe americane, din moment ce vocile responsabile pe subiectul Orientului Mijlociu continuă să lipsească. Ieşirile din linie ale lui Donald Trump reprezintă mai degrabă un foc de paie, ca de altfel întreaga sa candidatură, în condiţiile regresului tot mai pronunţat în faţa lui Ben Carson. Asta în timp ce probabil singurul candidat coerent pe tema politicii externe se scufundă în anonimitate – Rand Paul.